Din nou despre romanul care nu există. Despre proza lui Mircea Cărtărescu
Solenoid se reîntoarce parţial la tehnica din proza scurtă Arhitectul, scrisă în genul comicăriilor cosmice ale lui Italo Calvino – Le cosmicomiche – şi duce teoretizarea REM‑ului la absurd. REM este somnul paradoxal sau somnul cu vise. În proza REM publicată la începuturi, realul pare o copie, totul trăieşte în perechi gemene, fiecare intră în visul celuilalt, totul devine apocaliptic, malefic, orgiastic, pervers, sexele sunt fluide, toată lumea scrie pentru a scăpa de real prin grafomanie. În fine, tehnica este suportabilă pe o sută de pagini. Orbitor centralizează obsesia sexuală în diferitele ei variante ca materie a uneltelor prozei postmoderne aducând o imagerie desprinsă din caietele cu notaţii aparţinând pacienţilor invitaţi de doctorii psihanalişti să le umple pentru a‑şi calma febra mentală. Logica, lizibilul sunt puse între paranteze, în locul lor avem alunecarea permanentă în delir ce poate fi liric. Se poate descifra un algoritm replicat la infinit. Inteligenţa este siluită să elaboreze programe care fac talentul, plăcerea estetică, aş zice simţirea, în general, total inutile şi demodate. Spaţiul anglofon este plin cu acest fel de texte nihiliste postmoderne.
Autorul decide să intre cu Solenoid în aşa‑numitul roman-fluviu. Pe lângă aspectul livresc ultraprezent, mai trebuie menţionată fascinaţia perpetuă pentru Metamorfoza lui Kafka. Aici voi face o confesiune. Am sperat cu sufletul la gura că autorul/narator/personaj se va abţine să se metamorfozeze ori de câte ori a examinat un păduche, coropişniţă, ploşniţă etc. Am sperat până la ultimele două sute de pagini ale Solenoidului când cel ce se scrie nu a mai putut răbda şi a oferit pe câteva zeci de pagini metamorfozarea sa – pentru extazul prozei româneşti! – într‑un acarian – un parazit microscopic din clasa arahnidelor înrudit cu căpuşele. Ar fi fost mai interesantă o coropişniţă, dar nu a fost să fie!
Eul narator/ autorul/ personajul principal din Solenoid este fosta prezenţă din Orbitor, dar acum profesor de română, scriitor ratat care vrea prin textul ce se scrie fără încetare să facă din literatura lumii pur şi simplu cenuşă, să se răzbune pe ea înlocuind‑o cu produsul propriu din caietele transcrise, recitite, reîmpachetate. Tot ce citisem în Orbitor reapare reciclat. Câteva prezenţe palide de profesori din şcoala unde predă profesorul ar vrea să contracareze singurătatea celui ce se scrie fără istov. Noutatea ar fi că acum ni se comunică existenţa reală a fratelui geamăn, Victor, mort timpuriu, ceea ce readuce în text obsesia gemenilor şi a oglindirii inverse în celălalt împreună cu tot ce ni se spusese anterior despre naşterea, locuinţa, părinţii celui ce scrie, cu toată istoria lor, ca şi a locurilor unde locuiseră. Geografia se va schimba un pic prin casa cumpărată de eul ce îşi transcrie reacţiile, mişcările etc. de pe strada Maica Domnului, adică Sfânta Maria pe a cărei icoană copiii scuipă în mod organizat în şcoală în orele de ateism, scenă provenită din fantezia macabră a autorului. Casa are în subsol un solenoid, aparat care manipulează câmpul gravitaţional terestru şi mintea celor din apropierea lui. De aici levitaţii erotice, sex spaţial, viziuni, catastrofe cataclismice, cum e cea finală în care oraşul Bucureşti se înalţă la cer graţie solenoizilor lăsând să se vadă groapa infernală pe care fusese construit.
Este demn de amintit ce a reţinut recenzentul din ziarul din Los Angeles din tradusul Solenoid în engleză. Probabil doar cu un rezumat la îndemână oferit de traducător, cum se face în aceste cazuri de cronici comandate, el parcurge totuşi primul paragraf cu păduchi descrişi şi îşi exprimă uluirea estetică[1]. Nu este întâmplător pentru un ziar dintr‑un oraş asaltat de homeless şi drug addicts, care trăieşte azi invazia păduchilor… La fel ca recenzentul din NYT[2], care, în afară de uluire, groază, oroare, retranscrie ceea ce i se recomandase dinainte.
Teoria romanului. Autorul este un livresc împachetat în delir liric, erotic, teoretic, programatic. Cel ce se autodeclară genial vrea să producă literatură în afara literaturii (Solenoid, ediţia a 3a, 2017, p. 50 ş.u.). Se simte fericit izgonit din literatură (S, 280) şi ca atare atacă literatura şi romanul. Romanul nu e bun, ambiguizează, şi cel ce se transcrie vrea să îl înlocuiască complet cu autodescrierea anomaliilor şi psihozelor fie epileptice, fie schizofrenice, fie paranoice trăite în acest lagăr de exterminare care este viaţa (S, 196). Simţindu‑se un ales, un geniu absolut, intră în altă dimensiune, populată cu fluturi, crisalide, coleoptere sau gângănii urmate de labirinturi variate, canale de scurgere, tuneluri infestate, cimitire, hale dezafectate, mahalale sordide, monştri, scaune dentare, spitale etc. Cataclismul care a declanşat scrierea miilor de pagini ale Orbitor şi Solenoid a fost provocat de respingerea poemului-fluviu Cădere (deplânsă în infinite variante) la Cenaclul de luni condus de Nicolae Manolescu (care pentru a ispăşi eroarea îl va propulsa pe autorul aspirant la dimensiuni negândite nici de el însuşi). În pagini de eseu semifilozofic aflăm în fine care ar fi textul care vrea să se scrie, anti‑literatura – ceva pe care nu îl putem percepe pentru că nu face parte din dimensiunea noastră — romanul hipercubic: „…Hipercubul, e dâra lăsată de‑un cub ce se mişcă într‑a patra dimensiune, perpendicular pe lumea noastră, aşa cum glisarea unui pătrat într‑a treia dimensiune generează cubul. E o figură geometrică total abstractă şi neintuitivă, un cub cu şaisprezece colţuri, treizeci şi două de laturi, douăzeci şi patru de feţe şi un hipervolum limitat de opt volume. Nu putem vizualiza un astfel de obiect prin simpla putere a simţurilor şi‑a raţiunii, căci ele sunt instrumente create de o lume tridimensională pentru ca un amalgam de organe moi să poată supravieţui în ea. (…) Am citit mii de cărţi, dar n‑am găsit vreuna care să fie un peisaj, şi nu o hartă. Fiecare pagină a lor e plată, aşa cum nu e viaţa însăşi. De ce m‑aş ghida eu, fiinţă‑n trei dimensiuni, după cele două dimensiuni ale oricărui text? Unde voi găsi pagina cubică în care să fie sculptată realitatea? Unde e cartea hiper‑cubică între coperţile căreia să fie adunate sutele de cuburi ale filelor ei? Abia atunci, prin tunelul de cuburi, s‑ar putea evada din sufocanta celulă, sau măcar s‑ar putea respira aerul unei alte lumi. Dac‑aş putea respira norii şi străzile şi tramvaiele, arborii şi femeile, ca pe aerul pur al unei lumi mult mai dense…” (S, p. 283)
Contemplându‑se fără saţ, narcisul scriitor îşi defineşte şi descrie uneltele, temele, obsesiile, producând şi ameninţarea cu paginile mii încă nescrise ce aşteaptă să fie scrise şi, fireşte, publicate: „De‑atunci au trecut trei ierni, şi tot atâta timp de când scriu aici, în caietele manuscrisului meu. Le‑am aşezat pe masa de scris şi mă uit la ele cum stau cuminţi şi tăcute, în lumina marea‑a zăpezii ce‑mi pătrunde pe fereastră. Primul e‑mbrăcat în pânză pe care se‑ntinde un model floral, în alb şi albastru. L‑am recitit de‑atâtea ori, că‑l ştiu aproape pe de rost. Păduchi, frică, matricole, vise. Ochiul care‑nchis afară înăuntru se deşteaptă. Fabrica părăsită, cu utilajele ei bizare. Irina.
Al doilea caiet e mai masiv, cu spirală metalică şi coperţi roşii, strălucitoare. Încă privindu‑i muchiile poţi zări, ca nişte intestine ale unor fiinţe strivite‑ntre‑pagini, dârele de pix, traiectul lor psihic, freamătul cuantic al paginii albe, care pe toate le naşte. Morga, visele, pichetiştii, ghiulul, dintele smuls, icoana scuipată la cercul de ateism. Teseractul. Voila. Şi ultimul caiet, pe trei sferturi plin şi el, cu coperta neagră şi albastră, singurul care mai are încă pagini imaculate, enigmatice ca nişte zei fără feţe. Am ştiut mereu că scrisul e palimpsest, e răzuire‑a unei foi ce deja cuprinde totul, e dezvelire a semnelor şi buclelor, scoase prima oară la lumină, cum răsturnam pietre mari în copilărie ca să privesc, în adâncitura udă lăsată‑n pământ, panica furnicilor deranjate, fuga lor cu larvele albicioase‑n mandibule, desrăsucirea leneşă a câte unui miriapod tare ca sârma, evadarea bezmetică a vreunui păianjen străveziu. Rumoarea subterană a foilor albe, disponibilitatea lor avidă pentru toate poveştile, toată gloria şi toată ruşinea şi toată gândirea şi tot infernul de pe pământ. Am încheiat ieri, scriind „contactul se produsese (fără să ştiu ce‑nseamnă asta şi fără să‑mi pese că nu ştiu, mulţumit doar de senzaţia că exact aşa trebuia să‑nchei povestea chinuitoare a căsătoriei mele), pagina din stânga, ridicată mult deasupra celei cu care stă faţă în faţă, căci suta şi mai bine de pagini deja scrise, pe deasupra afânate de presiunea vârfului de pix şi‑ngreunate de pasta albastră, mirosind periculos şi ameţitor, copleşeşte teancul modest al filelor albe, netede, rămase‑n partea dreaptă, ce se vor umple‑n viitor, deocamdată nu ştiu nici când, nici cu ce, mergând paralel cu viaţa de pe care se desfăşoară”. (S, pp. 648‑649)
Sursele clasice de la care a învăţat ar fi proza erotică a lui Appolinaire şi Monsieur Teste sau anti‑romanul lui Paul Valery care explorează fenomenul minţii detaşate de sensibilitate, o forma de autobiografie intelectuală, căci Valery a adorat gândirea umană, dar în special pe a lui însuşi. Ca şi la Teste, textele de faţă vor să fie o istorie a conştiinţei de sine şi a efortului ei de a o împinge în prim-planul scenei, anulând fiinţa. Dar este oare posibil pentru o fiinţă să fie numai minte? Gândire?
Teoria romanului se face în mod extins, ca şi definirea obsesivă a literaturii. Ce este jurnalul, ce este literatura, ce este scrisul, ce este scriitorul, ce este visul – totul sfârşeşte într‑o definiţie. Visul celui ce se scrie este în final de a realiza o anti‑carte, el fiind un anti‑scriitor (S, p. 657). Ceea ce cred că reuşeşte în fumul sintactic produs de ceea ce practic nu cred că se va sfârşi vreodată. Aici începe problema literaturii române. Cum va rezolva acest paradox? Narcis vrea să scrie la infinit pagini tridimensionale la care nu are acces nimeni, dar care se vor publicate, fie ce o fi, în nenorocita noastră bidimensionalitate.
Ce rămâne în loc de concluzii. Sunt oaze de lirism şi proză poetică, câteva poveşti fantastice care pot fi decupate din cele câteva mii de pagini. Una este povestea Victoriei, fetiţa care descoperă peticul magic de flori cu obiecte venite dintr‑o altă dimensiune, alta a bibliotecarului Palamar (în turcă, greacă, latină înseamnă funie de acostat vaporul) sau deţinătorul manuscrisului misterios Voynich – care nu ştiu de ce îmi aminteşte de biblioteca şi bibliotecarul Bibliotecii interzise din Viaţa pe fugă…. Împreună cu Arhitectul, ele ar putea oricând fi publicate separat ca proze fantastice. Ce mi‑a reţinut apoi atenţia pe alocuri a fost umorul, parodia, satira împinsă ca de obicei la absurd din unele scene din Solenoid. Nebunia colectării de maculatură, sticle, dopuri, ghindă de şcoli şi elevii lor devine pamflet şi satiră grotescă. Dar, în ansamblu, reluarea la nesfârşit a aceloraşi teme, vise, halucinaţii rescrise fără saţ, îmi aminteşte de romanul lui Albert Camus, Ciuma, unde Joseph Grand, dornic să scrie un roman, este agăţat de o singură propoziţie, chiar prima propoziţie a cărţii sale, despre o doamnă care îşi călăreşte calul, frază reluată la infinit. Cam asta se petrece cu reciclarea temelor, întâmplărilor, viselor, halucinaţiilor, eseurilor semifilozofice din aceste mii de pagini.
De regulă, o regulă care nu se mai prea respectă, scriitorii propuşi pentru Nobel sunt exemplari pentru cultura şi etosul poporului pe care îl reprezintă. Mă îndoiesc că Mircea Cărtărescu reprezintă etosul românesc regăsit în proza lui Slavici, Rebreanu, Camil Petrescu, Marin Preda, Petru Dumitriu, Nicolae Breban, Ion Bănulescu, basmele populare şi literatura folclorului românesc. Uneori aminteşte de delirul metaforic al Princepelui lui Eugen Barbu. Alteori de Thalassa lui Macedonski sau Întîmplări din irealitatea imediată a lui Blecher. Priza lui Cărtărescu în America Latină se datorează apropierilor vagi de realismul magic propriu mentalului acelei lumi. Să fie acesta şi mentalul poporului român?
Problematizând continuu în catastrophic mode, autorul ne introduce în camera lui de lucru împreună cu blestemele mentale şi biologice ale căznirii de a scrie, aruncând spre noi întrebări fără răspuns pe care le ştim cu toţii — de ce omul trăieşte, ce e lumea, ce e viaţa etc. Cârjele verbale ale reamintirii – exerciţii de memorie – sunt perpetuate în toate lumile inventate. Formule ştiute despre spaţiul fluid şi forma lui, posibilitatea de a fi în acum, dar numai provizoriu, perplexitatea matematică, fizică, astronomică etc., pentru că personajul transcrierii de sine, tot timpul perplex, suferă până şi de panica cerului înstelat, sunt note de lectura ale copilului, adolescentului, profesorului de română, retranscrise ad libitum. Cunoaşterea fragmentară de care se tot vorbeşte în aceste mii de pagini de eseu jurnalier, urmând naraţiunea ilogică a mirării neîntrerupte, îmi aminteşte de remarca lui Francis Bacon, care explica la 1605 contemporanilor lui că mirarea înaintea creaţiei lui Dumnezeu ar trebui să ne ajute să ajungem la o cunoaştere a creaţiei lui şi că nu trebuie sa trăim paralizaţi de mirare, o stare a minţii care nu este decât „broken knowledge”[3]. Şi cum personajul/ autor/ scriitor care îşi rescrie sau transcrie mirările în jurnalul fără istov sau, mai precis, se scrie la infinit pe sine este de neoprit din producerea paginilor telescopice pe care editurile i le publică, nu mă pot gândi decât cu jale la spaţiul atât de tolerant al literaturii române. Poate va apărea, spre mântuirea romanului românesc, un alt Călinescu? Lovinescu? Maiorescu?
■ Poet, romancier, eseist, critic literar, jurnalist
Note:
[1] https://losangelesreview.org/solenoid-by-mircea-cartarescu-reviewed-by-sarah-ko
[2] https://www.nytimes.com/2022/12/03/books/review/mircea-cartarescu-solenoid.html
[3] Francis Bacon. The Advancement of Learning. 1893 Cassell & Company edition by David Price.
Mirela Roznoveanu
