Evoluţia creaţiei lirico‑filosofice a lui Mihai Eminescu este inimaginabilă, chiar inexplicabilă fără perioada studiilor vieneze. Poetul ajunge în septembrie 1869 nu într‑un oraş oarecare. Viena este în a doua jumătate a secolului al XIX‑lea, pe lângă Paris, cea de‑a doua capitală culturală a Europei.
Tânărul Eminescu avea 19 ani. Viena l‑a întâmpinat cu o viaţă colorată şi splendida Ringstrasse în devenire: opera (1869) şi Votivkirche (1871) sunt terminate în timpul şederii sale aici. Parlamentul, Burgtheater‑ul, primăria, noua universitate sunt proiectate sau deja în curs de construcţie.
La Viena Eminescu îşi întâlneşte câţiva colegi de clasă de la gimnaziul din Cernăuţi şi, de asemenea, cunoscuţi din timpul şederii sale la Blaj şi Sibiu: Teodor Nica, Ioan Bechnitz, Al. Chibici‑Râvneanu, T.V. Ştefanelli, Iancu Cocinschi, Samoil Isopescu, Petru Novleanu şi, nu în ultimul rând, Ioan Slavici. Acesta notează următoarele cu privire la Eminescu: „La 1869, când a venit la Viena, Eminescu, deşi nu împlinise încă vârsta de douăzeci de ani, era om nu numai cu multă ştiinţă de carte, ci totodată şi sufleteşte matur şi că îndeosebi mie, care eram cu doi ani mai în vârstă, mi‑a fost, în multe privinţe, bun îndrumător – ceea ce le‑a mai fost de altminteri şi altora dintre colegii lui români din Viena”[1].
Eminescu se înscrie la 2 octombrie 1869 la facultatea de filosofie a universităţii din Viena ca auditor extraordinar. În această calitate avea dreptul să participe la cursuri, care trebuiau apoi consemnate într‑un index lectionum. Dar pentru că nu avea bacalaureatul, pierdea dreptul de a da examene. Astfel, tânărul însetat de carte putea studia în voie, fără a da mare importanţă laturii formale a studiului său. Conform matricolei, se înscrisese doar trei semestre: primul semestru 1869/70, primul semestru 1871/72 şi al doilea semestru 1872.
În semestrul de iarnă 1869/70 Eminescu a audiat doar cursuri de filosofie, ca de ex. Theodor Voigt: Introducere în filosofie cu metafizica lui Aristotel ca bază; Robert Zimmermann: Filosofie practică, Istoria filosofiei, cursul 1; K.S. Barasch‑Rappaport: Teoria filosofică a principiului şi Introducere în filosofie. În semestrul de iarnă 1871/72, după o întrerupere de un an, poetul a audiat cursuri de drept şi filosofie la Heinrich Siegel: Istoria imperiului şi a dreptului german; Rudolf Ihering: Instituţiile şi istoria dreptului roman; Robert Zimmermann: Filosofie practică, Istoria filosofiei; Theodor Voigt: Pedagogie generală. În ultimul semestru al şederii sale la Viena, în 1872, a audiat la Ludwig Arndts: Pandectele, cartea 1; la Theodor Voigt: Logică şi la Robert Zimmermann: Istoria filosofiei, cursul al 2‑lea: Evul mediu şi modernitatea până la Kant.
Poetul nu era ceea ce s‑ar numi un auditor consecvent al cursurilor universitare, ci prefera lectura în liniştea cămăruţei, în mijlocul munţilor de cărţi. Şi dacă se încumeta totuşi să păşească în augustele aule universitare, privirea prin fereastră îi era reţinută uneori de agitaţia din străzile strâmte din jurul vechii universităţi în actuala Bäckerstraße, respectiv în piaţa Ignaz‑Seipel din primul cartier vienez:
„Prin ferestre uliţernici/ noi priveam pe madam Maier/ şi priveam cum mamzel Resi/ şi cu Seppi joacă ştaier”[2].
Setea nepotolită de ştiinţă a lui Eminescu îl determina, totuşi, să audieze cele mai diverse cursuri, astfel încât nu s‑a limitat la filosofie, istorie şi drept, ci a audiat şi cursuri despre finanţe, medicină legală, chimie, lingvistică romanică, biologie ş.a.
La prof. Gatscher Eminescu a audiat, de exemplu, cursuri de medicină legală, ce tematizau cu precădere disecţia cadavrelor, la prof. Brücke a audiat cursuri din domeniul anatomiei. Pe de altă parte, participa şi la experimentele chimice din laboratorul prof. Nicolae Teclu de la academia tehnică. Urmărea cu plăcere cursurile lui A. Mussaffias despre lingvistica romanică. Este în continuare cunoscut interesul său deosebit pentru fizică, mecanică şi matematică şi faptul că diferite notiţe din aceste domenii umpleau manuscrisele sale.
Poetul nu‑şi făcea, prin urmare, o cultură unilaterală, ci era mai degrabă interesat să se informeze în cele mai diverse direcţii. Cărţile necesare proveneau din biblioteca universităţii, biblioteca imperială, din librării, anticariate, pe care le asedia adesea, sau din bibliotecile particulare ale colegilor. Eminescu se putea dedica zile întregi unei lecturi, întins pe canapea sau plimbându‑se prin cameră. Principala atenţie era însă destinată literaturii. Eminescu citea mult, printre altele, şi multă literatură germană sau traduceri germane. Îi ştia la perfecţie pe clasicii germani.
La Viena poetul a găsit două societăţi academice fondate de conaţionalii săi români: este vorba de Societatea Literară şi Ştiinţifică a Studenţilor Români din Viena, fondată în 1864, şi de Societatea Literar‑Socială România, creată în 1867.
La 20 octombrie 1869 Eminescu a intrat în ambele societăţi. Datorită contribuţiilor sale constructive în cadrul dezbaterilor din aceste societăţi, simpaticul tânăr a fost repede acceptat şi se bucura de o autoritate crescândă. Eminescu a fost, totodată, şi una din forţele care au realizat contopirea celor două societăţi într‑una singură: Societatea Academică Social‑Literară România Jună.
În privinţa contopirii celor două societăţi se mai făcuseră nişte încercări zadarnice de conciliere. Din această pricină, atunci când, odată cu propunerile lui Alecu Hurmuzaki şi Aurel Mureşanu, s‑a cerut din nou o unire a celor două societăţi în una singură, activă, sub denumirea România Jună, Eminescu a preluat cu mare entuziasm această idee, accentuând în cuvântul de deschidere cât de înţeleaptă era crearea unei singure societăţi, în care să intre toţi românii din Viena.
În ianuarie 1870 Eminescu şi alţi trei membri au fost numiţi într‑o comisie, care să completeze statutele şi regulamentul societăţii România Jună. Mai avea însă să treacă un an până când această societate avea să fie fondată, la 8 aprilie 1871. Ioan Slavici a devenit preşedintele societăţii, Eminescu bibliotecarul ei.
La îndemnul său, mulţi tineri români din Viena care participau la viaţa culturală a acestei societăţi s‑au obişnuit să vorbească o limbă română cultivată. Eminescu aspira însă spre mai mult. El a insistat asupra creării, la toate universităţile europene la care studiază tineri români, unor societăţi asemănătoare, cu cantine şi biblioteci, şi a cerut să se ţină anual un congres naţional. Pe astfel de considerente s‑au bazat şi eforturile sale privitoare la sărbătoarea de la Putna.
Pentru crearea unei noi societăţi România Jună era nevoie de bani, un local şi mobilă. Eminescu urma să fie acela care trebuia să se ocupe de toate acestea. A ştiut să găsească oameni care se simţeau măguliţi când le solicita ceva. În această privinţă poetul spunea: „Pune pe fiecare să facă ceea ce face cu plăcere şi nu numai că lucrurile merg bine, dar ţi‑i faci şi pe oameni prieteni buni”[3].
Ceea ce‑l caracterizează pe tânărul Eminescu în acea vreme era maturitatea gândirii şi, mai ales, simţul său practic în domeniul social.
Note:
[1] Ioan Slavici, Amintiri, Bucureşti 1924, Ed. Cultura Naţională, p. 99 (în continuare: Slavici).
[2] George Călinescu: Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ed. a 2‑a, Bucureşti 1982, p. 444.
[3] Slavici, p. 102.
Hans Dama
