Este greu de scris despre lucruri pe care nimeni nu le înţelege până la capăt. Şcolile de metodologie teatrală se succed una după alta şi, totuşi, arta actorului rămâne un mister. Felul cum sub ochii tăi, în timp real, un pahar se goleşte de la sine până la fund pentru a se umple apoi cu alt conţinut… şi peste câteva ore iar se goleşte şi iar se umple… Şi peste o zi din nou… Şi din nou… Iar paharul ăsta, în cuprinderea lui, este complex până la infinit, el fiind personalitatea unui om, pe o scenă, în faţa unei săli pline… Să nu mi se laude nimeni că, fie şi după o viaţă petrecută în teatre, poate să înţeleagă cum funcţionează. Nu ne rămâne decât să ne consumăm mirarea de fiecare dată, cu nemărginită admiraţie şi cu sfială.
Invitată la Cluj cu prilejul întâlnirilor organizate de Teatrul Naţional, asist paralizată de uimire la spectacolele în care e distribuită Irina Wintze. O ştiu din multe montări. N‑o cunosc din viaţa reală, fiindcă nu ştiu câtă viaţă reală mai are. Este pe scenă de când a terminat Institutul şi joacă…, joacă…, joacă… cu o absolută mobilitate, în spectacole‑eveniment şi în spectacole de serviciu, în montări de teatru realist şi de teatru absurd; nu are vârstă, i s‑au format în jurul ochilor riduri fine, frumoase, e un soldat de trupă, actriţă până în măduva oaselor; joacă copile şi bătrâne, pesonaje imaginare şi cotidiene, joacă splendidul din frumos şi frumosul din urât, personaje cărora le dă strălucire, din teatrul de azi şi din teatrul de ieri, topită în iubirea de om supus vremilor, într‑un moment istoric sau altul.
Ştiu câte ceva despre mecanismele scenei, aşa că nu mă dau bătută uşor. Şi totuşi mă pomenesc cu faţa udă de lacrimi într‑un moment, nici măcar cel mai semnificativ poate, din spectacolul Audiţia, după textul lui Alexander Galin. Secvenţa durează câteva minute: Witze cântă în surdină un cântec. Nu e cântec. E istorie. Ideal pierdut, plătit cu sânge timp de peste 70 de ani, ideal contrazis, clădit pe lacrimi, dar Ideal… Pe care Ionuţ Caraş, regizorul, nu‑l tratează în derizoriu pentru a fi la modă, fiindcă îl găseşte la Galin, dar îl şi caută în Dostoievski şi‑l ştie din Stanislavski. Pentru a i‑l transmite actriţei, care îl aduce la lumină din structura ei intimă, cu convingerea că nu există artă (şi probabil nici viaţă adevărată) fără credinţa în bine şi fără iubire şi iertare pentru semenul tău.
Aş fi putut scrie mult şi cred că şi bine – un eseu – despre acest moment, ca şi despre personajul care îl aduce pe scenă, dacă nu s‑ar fi întâmplat la interval de o zi un alt miracol: Irina Wintze, interpretând în decurs de aproximativ o oră şi jumătate, 10 roluri.
Cu piesa Crimă cu pistol şi bile spiritul ludic al lui Horia Gârbea s‑a urcat pe creste. Şi acolo a întâlnit‑o pe Irina Wintze să‑i primească oferta: joacă 10 roluri şi ne lasă năuciţi total de performanţă. Piesa este o satiră. Doar că din categoria acelora despre care o replică (parcă a lui Baranga) dintr‑o piesă din urmă cu peste 30 de ani spunea totul. Şi acea replică, citată mereu între noi, era: „Nu râdeţi, tovarăşi, că e adevărat!”. A dispărut apelativul „tovarăşi”, dar situaţia e la fel de teribilă. Adică: „Nu mai râdeţi, oameni buni, că e de plâns.”
Gârbe
a scrie o comedie despre o lume de o imoralitate totală. Interese de toate naturile converg spre a‑l face vinovat de o crimă pe un nevinovat. Şi cea care uneşte toate interesele într‑un singur actor este personajul multiplu interpretat de Irina Wintze. Care joacă o poliţistă, o procuroare, o avocată, soţia învinuitului, soacra învinuitului, soacra victimei, mama învinuitului, judecătoarele 1, 2 şi 3.
Piesa îi oferă replică şi aici e meritul dramaturgului. Dar ce oferă Irina Wintze textului este de necuprins în cuvinte. Trece în câteva minute dintr‑un rol în altul, şi nu vorbesc aici doar de schimbul de costume şi de peruci (garderoba Teatrului Naţional e bogată şi regizorul Emanuel Petran ştie meserie). Dar în câteva minute… ce vârste diferite, ce neamuri diferite, ce accente în limbaj, ce mers, ce poziţii corporale, ce frazare a replicii, ce dialecte, ce schimbare de glas, ce schimbare de atitudine, ce joc al mâinilor, al ţinutei scenice, ce postură de cuceritoare sexy sau de babă doborâtă de credinţa religioasă, ce diferenţiere de personalitate şi temperament potrivit etniei personajului, ce sucesiune de poziţionări şi portrete în personajul multiplu al oficialului, potrivit interesului cerut de circumstanţe…
Scriu aceste rânduri cu sentimentul unei datorii împlinite. Şi totodată cu un complex de vinovăţie. În cele cinci zile ale festivalului trupa Teatrului Naţional din Cluj a dovedit că are actori excelenţi. Şi câteva spectacole la fel de bune, de la dramă la comedia muzicală, intrată în ultimele stagiuni pe mâinile dăruite ale Adei Milea (cu minunata Anca Hanu alături). Muzicalul, parodie modernă şi inedit univers sonor, introduce un nou gen de abordare a clasicilor, fără a le atinge aura, ci potenţând‑o. Faptul de a nu numi aici toate reuşitele teatrului e nedrept. Consider însă că oamenilor de profesie care trăiesc în ţară le revine această obligaţie.
Ceea ce vreau să consemnez este că un actor ca Irina Wintze este o binecuvântare într‑o trupă de teatru. Fiindcă ea îi dă trupei clasă. E un motor care lucrează la turaţie maximă şi îmi închipui că oricine aflat în scenă cu ea se simte stimulat, ba chiar înălţat în credinţa că e pe drumul cel bun. Şi nu pot decât să mă plec în faţa acestui fenomen – talentul actorului, pe care, repet, nu‑l putem explica.
■ Scriitor, jurnalist, traducător
Monica Săvulescu Voudouri
