Viaţa unui fluture, Editura Ideea Europeană, 2021. BRUNO
Regizorului de film COPEL MOSCU, care m‑a îndemnat să scriu această poveste, aproape adevărată
Pe măsură ce creştea, Bruno Mantel, un băiat‑băieţel de pe strada Hogaş, care locuia într‑o casă veche, cu verandă largă, închisă cu sticlă de geam, cu acoperişul înălţat ca o cuşmă ţuguiată, cum purtau ţăranii care vindeau găini şi unt pe frunză de viţă‑de‑vie, bulgărele acela era perfect rotund, ca o minge de ping‑pong, pe măsură ce descoperea lumea, devenea tot mai tăcut. Erau prea multe cuvinte pe care nu le înţelegea, iar pe unele nici măcar nu le putea rosti. Nu pentru că ar fi avut vreo problemă cu vorbitul, cu pronunţia. Fusese foarte atent la cum vorbeau cei din jur, desigur, mai cu seamă la ce spuneau părinţii. Mai mult la ce spunea mama sa, care mai tot timpul stătea lângă el, ori măcar cu ochii pe el. Înţelesese că pe ea o chema Esther, dar nu i‑a spus aproape niciodată numele, nici când era singur cu ea, nici când era şi altcineva de faţă. Nici măcar atunci când era întrebat cu o insistenţă prostească „spune, copilaş, cum o cheamă pe mama ta? O iubeşti pe mama?” Nu era doar enervant, era şi plictisitor să răspunzi la aceeaşi întrebare pe care ţi‑o puneau tot felul de necunoscuţi, graşi ori slabi, înalţi ori nişte piticanii care probabil o pândeau pe gemuleţ pe Albă‑ca‑Zăpada când se pieptăna în faţa oglinzii. Şi mama lui se pieptăna, dar nimeni nu îndrăznea să tragă cu ochiul, deoarece mama îl avea pe Moni, tatăl său şi soţul ei. Moni nu venea chiar în fiecare zi să îl privească din uşă cum se face băiat mare, pentru că mergea la serviciu. Uneori lipsea cu zilele ori cu săptămâna. Mama răspundea la telefon, „nu‑i acasă, e pe teren”, atunci când Moni nu era de faţă, dar şi când era. Atunci, Moni îi făcea semn cu mâna „nu sunt”, iar mama minţea convingător. Bruno se făcea că nu aude, stătea în faţa măsuţei, desenând ce‑i trecea prin cap şi aruncând câte o privire cruntă către pupitrul înalt, cu partitura deschisă şi la vioara aşezată în cutia capitonată cu pluş albastru. Vioara şi pupitrul erau ameninţarea unui viitor nu prea îndepărtat în care se va chinui să cânte la acel instrument de tortură. Înţelesese că nu are încotro. Să cânţi la vioară este obligatoriu în familia Mantel. Şi Moni Mantel, tatăl, a învăţat la aceeaşi vioară să cânte melodii săltăreţe, pe care măcar o dată pe săptămână le interpreta cu un aer de profesionist şi o părere de rău în privire. Bruno auzea şi el aproape zilnic aceleaşi melodii cântate la acordeon la Bufetul din colţul străzii Hogaş cu 23 August. Probabil, se gândea el, Moni nu se putea duce cu vioara la Bufet să cânte împreună cu acordeonistul, din cauza serviciului. Din toate discuţiile din casă înţelesese că tatăl său avea un serviciu foarte complicat şi greu, iar asta nu‑i dădea voie să facă tot ce doreşte el.
Primul cuvânt care l‑a blocat a fost – „aprozar”. Un cuvânt care nu însemna nimic şi care totuşi îţi spunea ceva. Norocul său a fost că de câteva ori maică‑sa, Esther, a avut încredere în el şi l‑a trimis să cumpere cartofi şi zarzavat de la aprozar. Aşa a înţeles că „aprozar” este un loc întunecat, cu multe lăzi de lemn, cocoţate unele peste altele, în faţa cărora stătea cineva. De fiecare dată când s‑a dus acolo a întâlnit o altă persoană, îmbrăcată cu un halat albastru, cum au mecanicii auto, cu mâinile pline de pământ uscat şi care cântăreau marfa într‑un cântar cu greutăţi de culori diferite. Avea la îndemână pungi din pânză groasă, cu băieri, cenuşie, pe care o târa după el prin praf.
Din cele câteva drumuri la aprozar s‑a ales cu două bătăi încasate de la băieţii de pe strada Maxim Gorki, pe colţul căreia se afla aprozarul. Bătăile le luase pentru că nu ştia să răspundă la o întrebare simplă: „Ce cauţi tu pe strada noastră?” De fapt, nu reuşise să le răspundă, le‑ar fi spus că el n‑a fost niciodată şi nici nu va fi pe strada lor, pentru că deja încasase un pumn în plex şi două lovituri cu palma peste ceafă. Când se făcea mic de durere, băieţii, erau patru, dar îşi ziceau „cei trei muşchetari”, izbucneau în râs, trânteau un scuipat gros chiar pe bombeul pantofilor lui negri, aduşi de tata Moni de la Bucureşti, unde fusese chemat de urgenţă la o şedinţă în urma căreia viaţa i s‑a schimbat, a devenit şi mai ocupat, făcând mai mult teren.
Pantofii i‑a primit de ziua lui, când a împlinit 11 ani. Acum urma să împlinească 12 ani. Mai erau câteva luni până la toamnă, în octombrie. Ziua lui de naştere era în 23 octombrie, iar acest fapt era un motiv de haz între Moni şi Esther. „Uite, băiatul nostru s‑a născut de ziua Revoluţiei din Octombrie, numai că ea se sărbătoreşte pe 7 noiembrie!”
Un alt cuvânt care îi făcuse probleme era „politruc”. Îl auzise prima dată la şcoală, când intrase în clasa a cincea. Trecuse chiar foarte bine de examenul de patru clase, şcoala primară, la citire şi aritmetică, plus examenul de limba rusă, unde n‑a scos o vorbă. L‑au trecut, că doar nu era să‑l lase repetent pe băiatul tovarăşului Mantel de la regionala de partid pentru că nu ştia o buche la limba rusă!
În prima zi de şcoală în clasa a cincea, unde nimic nu semăna cu clasa a patra, în primul rând, pentru că la fiecare oră venea alt profesor şi, în al doilea rând, pentru că nu‑şi regăsise niciun prieten din clasele primare. Toţi elevii aveau uniformă neagră şi matricolă pe mânecă. În prima zi fiecare dintre cei treizeci de băieţi a fost întrebat de diriginte ce sunt părinţii. Nu era limpede de ce‑l interesa pe „tovarăşul” acest lucru, văzuse doar că îşi nota din când în când într‑un carneţel ceva, lungindu‑şi buzele de parcă ar fi supt o lămâie.
Avea acasă destule lămâi, pentru că Moni bea ceai cu o feliuţă de lămâie în pahar. Era singurul lux pe care şi‑l permitea. Ceai de tei cu lămâie şi pâine prăjită cu untură de gâscă, pe care o ţinea într‑un borcan cu capac de tablă în răcitor. Răcitorul cu gheaţă era mândria maică‑si. Primea gheaţă, două calupuri pe care erau lipite paie galbene, aduse cu o căruţă la care era înhămat un cal costeliv care avea atârnat de gât un sac mereu aproape gol din care calul mânca alene. Probabil calul era foarte bătrân şi nu mai avea măsele, aşa că, deşi mesteca toată ziua, de mâncat nu prea mânca. Gheţăria era la capătul oraşului spre abator, în aceeaşi clădire cu atelierul de umplut sifoane. Sifoanele erau verzi sau albastre şi erau misterioase. Apăsai pe o clapetă din spatele ciocului de pasăre din metal cenuşiu şi ţâşnea cu putere din sticlă apa cu bulbuci. Ar fi vrut să vadă cum se umplu sifoanele, dar nu se putea, atelierul era prea departe, iar sifoanele erau aduse, la schimb, tot de cel care aducea şi gheaţa.
„Tovarăşul” l‑a întrebat „ce e taică‑tău, măi Mantel?” S‑a ridicat anevoie din bancă, era slăbănog şi cu oase lungi, iar băncile păreau făcute pentru pitici, după toate mâzgălelile de pe lemnul lor nu era chiar aşa.
– Tatăl meu are serviciu. Un serviciu foarte greu, lipseşte mult de acasă.
Dirigintele nu purta ochelari şi din această pricină îşi mijea des ochii. Avea riduri „labă de gâscă” şi pielea era cam gălbuie din cauza asta. Bruno îl privea cu multă milă, dar şi cu respect, aşa cum se cuvine să te porţi cu un om care nu mai are mult de trăit.
– Ce serviciu, măi Mantel, la ce serviciu umblă ziua şi noaptea taică‑tău? Ia spune!
Nu avea cum să‑i spună. Niciodată nici taică‑său, nici Esther, mama lui dragă, nu au scos un cuvânt despre ce serviciu era vorba. Ajungea că mai dă pe acasă, e drept, întotdeauna cu câte ceva bun ori interesat. Moni umbla prin toată regiunea, iar cel puţin de două ori pe lună trebuia să ia trenul spre Bucureşti, de unde aducea bunătăţi – ciocolată Kandia, un stilou cu peniţă de aur, chinezesc, o sticluţă mică, grea, de un albastru întunecat, cu apă de colonie sovietică. Aşa cum i‑a adus pantofii, i‑a mai adus şi un palton nou‑nouţ, pe care el l‑a pierdut. Era greu să explice cum poţi să‑ţi pierzi paltonul şi de aceea a încasat singura papară de la taică‑său. Două palme grele şi una după ceafă. Poate ar mai fi luat‑o peste obraz, dar a sărit mama Esther, strigând „nu peste faţă, nu peste faţă”, şi s‑a aşezat între el, care nu a scos un sunet, n‑a vărsat o lacrimă, a strâns din dinţi şi s‑a chircit, aşteptând loviturile, şi Moni, care se înfuriase foarte tare, din cauza furiei se bâlbâia: „De ce nu nnnu‑ţi pierzi capul acela prprost, n‑ar fi nnnicio pagubă. Capul, nu pppaltonul, că pppaltonul costă. Toată diurna mea am dat‑o pe el, nătărăule!” Avea dreptate Moni, dar cum să‑i explici că nu şi‑l uitase pe undeva, ci l‑a pierdut la zaruri. A ajuns din nou faţă în faţă cu „cei trei muşchetari” care erau patru, l‑au recunoscut, dar nu era pe strada lor. Golanii i‑au propus să joace cu ei zaruri. Nu jucase niciodată, dar o voce îi spunea că trebuie să joace. Să joace şi să piardă, altfel va fi rău. Aşa şi‑a pierdut paltonul, iar chelfăneala a luat‑o acasă, nu pe maidanul din spatele Grajdurilor Primăriei, deja pustii, pentru că animalele fuseseră duse la Abatorul din capătul oraşului. Asta era soarta cailor. Nici oamenii nu o duceau foarte bine. Măcar o dată pe săptămână oraşul era traversat de coloană întunecat‑cenuşie de deţinuţi. Aveau lanţuri la picioare şi erau păziţi pe margini doar de patru miliţieni. Miliţienii erau plictisiţi şi mâncau seminţe de floarea‑soarelui, scuipau cojile pe jos şi se ştergeau cu dosul palmei la gură din când în când, scăpând aşa de cojile negre care le rămăseseră lipite de buze, în colţul gurii. Nu‑şi făceau griji din pricina deţinuţilor, cu lanţuri la picioare nu puteau fugi, iar dacă fugeau nu ar fi ajuns departe. Siguri i‑ar fi prins cetăţenii cinstiţi care mergeau pe trotuar fără să le arunce o privire. Nici oamenii din coloana cenuşie nu se uitau la cetăţeni. Erau preocupaţi să nu se împiedice. Dacă te împiedicai nu riscai, ci sigur ajungeai să fii călcat în picioare. Bruno s‑a surprins de câteva ori privind la feţele supte, prost bărbierite, de fapt ciumpăvite, simţindu‑se la rândul său privit cu coada ochiului ori pe sub sprâncene. Spre surprinderea sa, la curiozitatea din privirea sa, bărbaţii îmbrăcaţi în haine dungate, murdare, care mergeau târşâindu‑şi încălţările pe pavaj, strada fusese pietruită încă dinainte de a se naşte el, în vremea războiului, răspundeau cu un fel de veselie în ochi, o scânteiere caldă. Nu puteau fi nişte criminali, nişte jefuitori, cu toate că exact pentru asta erau purtaţi prin oraş, ca într‑o defilare, să le arate locuitorilor că nu e de glumit cu democraţia populară. Cine nu se supune, este supus! Dacă la început era doar curios, încetul cu încetul a ajuns să aştepte trecerea coloanei pentru a‑i privi cu atenţie, ca şi cum ar căuta pe cineva. Privirea lor era febrilă şi lacomă, voia mai mult decât putea oferi el. Miliţienii erau indiferenţi în continuare şi erau foarte încrezători în autoritatea pe care le‑o conferea automatul atârnat de gât, sprijinit de piept.
Dirigintele, foarte nemulţumit, îl fixa cu insistenţă prin lentilele ochelarilor cu ramă de baga neagră. Era o privire rece şi cercetătoare, aşa te‑ai uita la un gândac care a nimerit în calea ta.
Nu ştia ce să‑i spună, cum să‑i explice. L‑a scos din încurcătură cea mai frumoasă fată din clasă, Vio Norocel, care era în catalog imediat după el. Vio era mai înaltă, chiar avea probleme cu genunchii în băncuţele de pitici. „Tatăl lui Bruno e politruc”. Brusc s‑a făcut frig în clasă. „Politruc?” a repetat dirigintele, care, deşi era foarte sever cu elevii săi, se temea de multe lucruri. Apoi şi‑a mutat privirea către Bruno. Avea ochii stinşi, Bruno vedea limpede prin sticlele ochelarilor, semănau cu ochii bunicii când a murit. A zăcut pe patul ei larg, acoperită cu plapuma roşie, matlasată, deşi era iulie, vegheată pe rând de Moni, de unchii săi care veneau tocmai din celălalt capăt al oraşului unde locuiau într‑o baracă de şantier împreună cu familiile lor, singuri într‑un spaţiu uriaş, acolo fuseseră dormitoarele muncitorilor. Nu‑i văzuse pe muncitori niciodată. Nici nu avea cum să‑i vadă, şantierul a funcţionat în vremea războiului şi s‑a închis când s‑a născut el. Era un şantier care avea în grijă podul peste Bistra, care trebuia reparat mereu. Nu era un pod rău, dar era bombardat săptămânal, cu rândul. Ba americanii, ba englezii, ba sovieticii. Dacă voiai, puteai să cauţi în pădurea din partea cealaltă a râului resturile din avioanele căzute. Dar asta era una dintre distracţiile târzii, când era deja la şcoală şi când putea lipsi de acasă, spunând că pleacă la „muncă voluntară”, să strângă castane sălbatice sau fier vechi. Era o minciună şi nu prea. Copiii din clasele mai mari strângeau borcane, castane şi fier vechi. Cei mai mici, cum era el, nu strângeau nimic. Ori nu venise nimeni cu ideea, ori se considera că erau prea mici ca să umble din uşă în uşă, din poartă în poartă, ori să culeagă castane în parcul oraşului, unde în cursul dimineţilor nu era ţipenie de om.
Barăcile în care locuiau unchii săi, Iosif şi Ioil, serviseră ca adăpost celor care munceau la repararea şi întreţinerea podului, singurul pod serios pe o distanţă de 150 de kilometri în lungul râului, socotit azi obiectiv strategic. De fapt, cei care munciseră acolo erau prizonieri de război ruşi. Toată lumea ştia că la întoarcerea armelor aceştia s‑au zburătăcit ca vrăbiile şi barăcile au rămas pustii câtva timp. Fraţii Mantel, cu excepţia lui Moni, s‑au mutat acolo, au făcut curat, au dat cu tot felul de dezinfectante şi cu D.D.T., au ridicat câteva glasvanduri ca să împartă spaţiu şi, când au terminat, şi‑a făcut apariţia un funcţionar de la Sfatul Popular, care le‑a spus că vor trebui să plătească chirie pe spaţiul locativ. Dacă nu vor plăti, vor pleca. Sigur că au plătit, dar n‑au înţeles cum spaţiul a devenit locativ de la sine. Pereţii şi acoperişul fuseseră construite de prizonieri, terenul nu era al Sfatului Popular, ci al Sinagogii Vechi, fusese confiscat încă din 1938, pe vremea guvernului Goga‑Cuza, iar locativ a devenit datorită muncii şi cheltuielii lor. Dar au plătit ca să nu fie alungaţi, cum fusese alungată toată familia Mantel de pe proprietatea ei din Prisaca, o comună suburbană unde bătrânul Mantel avea două ateliere, unul de croitorie şi altul de cizmărie. „Noi îmbrăcăm şi încălţăm pe oricine”, scrie cu litere strâmbe şi negre pe firma galbenă „La Mantel şi fiii”. Au fost alungaţi în ianuarie 1941, dar n‑au fost omorâţi. Poate au scăpat cu viaţă pentru că au plecat imediat din casă şi s‑au ascuns sub podeţul de peste drum, la îndemnul primarului, care, ce să vezi, fusese susţinut de Octavian Goga personal prin simpla sa prezenţă la o dulceaţă de cireşe amare, preparată de doamna primar. După război s‑au aciuat la oraş, cu speranţa că fratele Moni îi va scoate la liman.
I‑a scos, găsindu‑le slujbe, unul la Economat şi celălalt devenind lider sindical la moara Filderman. Moara nu mai era a familiei Filderman, dar nimeni nu‑i spunea altfel. Dar toate acestea se întâmplaseră înainte de venirea lui Bruno pe lume şi tot ce ştia el erau doar frânturi din discuţiile de la bucătărie dintre Esther şi Moni. Când aveau ceva de vorbit, îl trimiteau în camera mare să aranjeze cărţile în bibliotecă ori să facă ordine în colţul său cu jucării. Cu jucăriile nu se mai juca de mult.
Dirigintele avea nişte ochi de mort ori se uita la el ca la un mort.
„Politruc, zici”. Atunci a avut un curaj nebun, vecin cu impertinenţa: „Eu n‑am zis nimic. Dumneavoastră aţi spus!”
Dirigintele şi‑a ridicat ochelarii pe frunte, acum parcă nici nu avea ceva în orbite, doar două puncte întunecate, ascunse sub sprâncenele stufoase. S‑a aplecat asupra catalogului, studiind atent ce era scris acolo: „Mantel, Mantel…”. Apoi s‑a luminat la faţă: „Aha, tovarăşul Mantel!” Parcă i se deschisese mintea, „eşti feciorul tovarăşului Mantel de la regiune?” Brusc a simţit că e stăpân pe situaţie, şi‑a ţuguiat buzele şi a zis şoptit „da”.
– Stai jos. Trebuia să fi spus totul de la început sau ţi‑e ruşine că taică‑tău e politruc şi nu tinichigiu? Nu trebuie, tinichigiu e o meserie cinstită. „Norocel Vio, de la Viorica ori de la Violeta?” Răspunsul a stârnit rumoare „de la Vioara, tovarăşu’, Vioara, dar nu de la ceteră. Noi venim din Banat, tovarăşu’. Tata e director, la moara Filderman”. Asta impunea respect. Moara Filderman era singura construcţie din oraş care se vedea de oriunde te aflai. Iar să fii directorul ei însemna să fii cel mai cunoscut om din urbe. Dirigintele a ridicat din sprâncene, avea nişte sprâncene stufoase, ca o mustaţă deasupra ochilor, erau îmbinate şi negre. „Ooo, director! Vine acasă cu maşina?” Vio Norocel n‑a răspuns, tatăl ei venea pe jos, avea o servietă de muşama maronie în care‑şi ducea borcanul cu mâncare, aşa cum făceau toţi, un borcan cu capac ce se înşuruba, erau la mare preţuire, mai ales cele de jumătate de litru, iar când se întorcea acasă, în servietă avea o pâine neagră, rotundă şi turtită care trăgea la cântar cam un kilogram şi jumătate. Era beneficiul directorului, pentru că îi era adusă în fiecare dimineaţă direct de la fabrică. Era făcută din făina morii şi o primea fără cartelă. Nu erau multe familii care puteau mânca pâine pe săturate. Mai repede găseai marmeladă, se vindea în calupuri, la fel ca untul, ori ulei vărsat. Pâinea era cântărită, măsurată pentru fiecare. Bonul de pâine era mai căutat decât biletul de la cinema „Timpuri noi”, unde în fiecare săptămână se dădea alt film. Toate erau sovietice, toate cu război, dar se schimbau de la o săptămână la alta în aşa fel, încât un erou murea într‑o săptămână, iar în următoarea îl vedeai luptând din nou cu vitejie. Din acest motiv biletele la film erau mai râvnite decât cartelele de pâine. Oamenii, mai ales babele, mergeau la cinema să se convingă că moartea nu e ceva hotărât şi fără întoarcere, dar, totuşi, n‑ar fi schimbat un bilet la film cu un bon de pâine. Filmul nu ţinea de foame.
■ Fragment din nuvela Bruno, inclusă în cuprinsul volumului Viaţa unui fluture, Editura Ideea Europeană, 2021
■ Prozator, poet, romancier, scenarist, diplomat
Eugen Uricaru
