Adrian Dinu Rachieru: Revoluţia stănesciană: „poetica rupturii”

Nichita Stănescu • 85

Magician, inventiv şi cogitativ, poetul „stănescizează” fără răgaz, oferind cu generozitate, torenţial, gratuităţi stilistice, excentricităţi (asimilate grabnic de urmaşi, îmbogăţindu-⁠şi recuzita), exerciţii de silogistică ş.a., realizând şi impunând, de fapt, o poetică a rupturii

Provocând, sub flamura revizuirilor, o inflamată discuţie publică, binevenită într-⁠o cultură matură, vegheată de spirit critic (uneori, e drept, eşuând, cu aplomb nihilist, într-⁠un criticism generalizat), cazul Nichita Stănescu a stârnit reacţii extreme, dovedind că nu avem de-⁠a face cu o valoare muzeală, definitiv clasată. Supraevaluat, zic unii, ploieşteanul trebuie coborât de pe soclu; sau, cum „propunea” Cristian Tudor Popescu, volumele lui ar trebui „arse”. Demontând „argumentele”, dezaprobăm, firesc, această tentativă de „mutilare vandalică” a operei. Vom observa că, devenit „bun public”, poetul, violentând limbajul şi clasicizându-⁠se, şi-⁠a estompat în timp forţa de şoc, dar, şi-⁠a păstrat impactul şi prospeţimea lirismului, trăind, într-⁠un dulce abandon, mirajul poeziei. Libertăţile pe care şi le-⁠a oferit au impus un stil: filosofard, elegiac, inflaţionar, cultivând un vizionarism care, fixat în starea de mirare, conserva cu tandreţe imperfecţiunea (virtualitatea). Cosmoidul stănescian invoca salvator „dreptul la timp”. Magician, inventiv şi cogitativ, poetul „stănescizează” fără răgaz, oferind cu generozitate, torenţial, gratuităţi stilistice, excentricităţi (asimilate grabnic de urmaşi, îmbogăţindu-⁠şi recuzita), exerciţii de silogistică ş.a., realizând şi impunând, de fapt, o poetică a rupturii. „Vorbit” de limbaj, Nichita Stănescu a promovat un modernism radical şi a provocat un mit pe care, de altfel, l-⁠a încurajat. Sub aparenţa improvizaţiei, poetul – un hiperlucid – a oferit dezinvolt, parcă în joacă, game, edificând o poezie „de cunoaştere”, implicit o meditaţie asupra poeziei. Experimentările lingvistice, căzând deseori – să recunoaştem – în incontinenţă lirică dezvăluiau, de fapt, „o imensă energie poetică”. „Monopolizat” au ba, adulat ori contestat, Nichita Stănescu rămâne – ne asigura Gabriela Melinescu – „un poet viu”. Dar şi un mit „îndărătnic”, fabricat printr-⁠o retorică extatică, anunţând „o prejudecată durabilă” (zic unii critici). Gh. Grigurcu, de pildă, e convins că putem vorbi despre un „postament oficial al nichitismului”.

Nimeni nu ar putea susţine că Nichita Stănescu a fost ireproşabil sau, dimpotrivă, „vândut”, penetrând zelos topul oficios. Sau că, fixaţi în captivitatea stadiului tribal, l-⁠am aureola convocând memoria tandră. Certamente, „nu Puterea a instituit mitul stănescian” (cf. Vasile Spiridon), după cum poetul ploieştean, idolatrizat de contemporani, nu poate fi taxat doar „scriitor de o generaţie”. Să observăm, însă, în timp, o polarizare a reacţiilor. Tonul admirativ, atins – uneori – de fanatism, urcând spre acordurile unui imn exegetic, nu oferă, de regulă, contribuţii valabile, ignorând nonşalant scăderile, incontinenţa lirică. Iar  vituperanţele, indignarea, vehementă câteodată, capătă febrile accente publicitare, semnatarii dorind – presupunem – a se bucura (ei, în primul rând) de vizibilitate. Nichita, un mare risipitor, rămâne un poet viu, producând un fenomen „de contaminare”. Şi care, cu „instinct infailibil”, s-⁠a vrut poet fără efort, dezvoltând o imensă energie poetică. Nichita Stănescu a fost, neîndoielnic, o existenţă poetică.

E important că Stănescu interesează şi că, recitit acum, îşi dezvăluie inteligibilitatea, aventura semnificării, aproximarea sensului etc., dinamitând, se ştie, logica lineară. S-⁠a risipit, ne întrebăm, ceaţa mitului? Poate fi „citit” Nichita doar textual, uitând folclorul scriitoricesc, abandonând percepţia contextuală? În fine, noile valuri de cititori, cu „gusturi” de ultimă oră, îl coboară de pe soclu (cum îndeamnă, cu tenacitate, „revizioniştii”) sau e văzut, în continuare, cu accente imnice şi rezonanţă empatică, drept cel mai important poet postbelic de la noi, revoluţionând limbajul? Iată, aşadar, câteva motive (temeinice, credem) de a repune în discuţie cazul Nichita, dincolo de gloria oralităţii şi „rumoarea” canonică. Apărată cu cerbicie ori vehement contestată, icoana lui Nichita Stănescu, un clasic în timpul vieţii, seducător şi prin „risipirile” lui, cu un teribil succes la public (succes, cumva paradoxal, dacă ne gândim că lirica sa abstractă, transpersonală, chiar ermetică nu se oferea unor lecturi lesnicioase) obligă şi la o altă constatare. Poetul, un „timpan armonios”, genial şi prolix (cum s-⁠a tot zis) n-⁠a beneficiat, credem, de o selecţie „la sânge”. Fiindcă Nichita Stănescu a fost editat necritic, „strivit” de amatorismul atâtor încropiri, aducându-⁠i, de fapt, uriaşe deservicii, adunând cu hărnicie texte diluate poeticeşte ori inedite (în proliferare haotică); sau chiar volume onorabile, dar operând o selecţie discutabilă. Evident că, după dispariţia omului, întreţinând o prelungită hipnoză, recitirea operei ar fi o firească obligaţie. Iar recitirea poate fi şi o lectură de redescoperire, dincolo de statornicie admirativă (împinsă în sanctificare) ori furii iconoclaste.

Curios, nimeni dintre cei care s-⁠au aplecat asupra operei stănesciene, cercetând fenomenul receptării şi „denunţând” (vehement sau voalat) declinul ultimilor ani n-⁠a recunoscut că „vizibila încercare de marginalizare” (cum scria, apăsat, C. Pricop, într-⁠un riguros eseu despre Literatura română postbelică, un prim volum ivit, în 2005, la editura Universităţii „Al. I. Cuza”) s-⁠ar datora unei opţiuni (partizanat de grup), „omul fiind îmbrăţişat de tabăra adversă”. Criticul ieşean elimina orice echivoc şi, interogând contextul, explica acele fluctuaţii de recepţie observând că abundentele controverse nu priveau, de fapt, valoarea operei. Nici contextul estetic nu se schimbase dealtminteri, iar polarizarea vieţii literare favoriza tocmai astfel de reacţii. E limpede că Stănescu nu mai putea fi negat după ce fusese întâmpinat superlativistic la debut; iar revistele „de opoziţie” încercau să ridice „zidul tăcerii” prin strategii consensuale. Politica şi rivalităţile de grup (literar) n-⁠au influenţat opera în sens valoric, dar, neîndoielnic, au bruscat receptarea ei. Fenomenul s-⁠a prelungit după dispariţia poetului şi s-⁠a acutizat în ultimii ani, fiind aruncate pe tarabă argumente etico-ideologice. Încât posteritatea stănesciană se anunţă dificilă, nescutită de seisme. Ştefan Agopian nu ezita, la rându-⁠i, să recunoască tratamentul rece aplicat unor cărţi (Opere imperfecte, 1979), „mai mult din motive politice decât estetice”. Fără critică literatura ar fi „oarbă”, zicea Nichita, acceptând că a produs (şi) „poezii necontrolate”.

Vom reaminti că revoluţia stănesciană a marcat o mutaţie a viziunii poetice. Nichita ne-⁠a apropiat, alături de congenerii săi, de lirismul autentic, redescoperind modernismul interbelic, refăcând punţile de legătură cu o tradiţie fracturată. Poet până „în străfunduri” (cum l-⁠a văzut Ana Blandiana) „revoluţionarul” Nichita a fost un ino­vator. Curtat şi răsfăţat, trăind şi chefuind în tovărăşia unor oameni de spirit, nu doar din mediul scriitoricesc, el a dovedit „o mare capacitate de asimilare” (cf. Petre Stoica). Altfel spus, cu antene mobile, în prelungitele libaţii a preluat, probabil, prin contagiune, diverse idei şi sugestii, iscate în interminabilele dispute bahice, prelucrându-⁠le apoi febril, grijuliu, totuşi, cu opera şi destinul său literar, gospodărindu-⁠şi posteritatea, în pofida aparentului dezinteres şi a boemei afişate (reală, negreşit). Cu adevărat importantă e angajarea sa poietică, Ştefania Mincu cercetând, într-⁠o carte de referinţă, întoarcerea poetului asupra posibilităţilor sale de exprimare. Acea poezie, care, prin vitalitate pulsatorie, se face pe sine, atrage atenţia nu doar asupra producerii, ci şi a receptării. Iar concluzia cade implacabil: poíein-⁠ul lui Nichita Stănescu aparţine etapei postmoderne. Cum rostirea e o mărturie, depoziţia existenţială nichitiană nu exprimă un postmodernism dezabuzat. Proiectul său de transpoetizare doar îl anunţă, depăşindu-⁠l de fapt.

O dezbatere onestă, refuzând – deopotrivă – nihilismul orb sau naftalina muzeistică a superlativelor (livrate în avalanşă) e binevenită. Nu dorim nicidecum a încuraja răfuiala cu morţi iluştri. Nu contestăm relieful axiologic accidentat al operei. Nu ne încearcă intenţia de a-⁠l propune pe Nichita Stănescu drept model etic. Dar trecând în revistă prejudecăţile ce „rulează” (reducându-⁠l, nedrept, la ipostaza minimalizantă de poet carismatic sau, mai rău, de „beţiv fluşturatic”), trebuie, cu necesitate, să zăbovim asupra cărţilor sale, a modelului poetic propus şi impus. Redescoperirea lui Nichita, dreapta lui aşezare în timp urmează. Revoluţia poetică pe care a iniţiat-⁠o nu-⁠l scuteşte însă de „o posteritate dificilă”, în pofida ofrandelor aduse de alaiul nichitologilor, conservându-⁠i amintirea într-⁠o memorie tandră. Totuşi, Nichita Stănescu nu este scriitor de o generaţie. Aşadar: obiect de adoraţie, trăind intens poezia (ca „avuţie nejefuită”) sau o fosilă a epocii comuniste? O personalitate gonflabilă, bucurându-⁠se de succes sau un poet uriaş? Un poet ocazional sau un destin poetic? – ca să discutăm în termenii lui Noica. Fiindcă, Nichita Stănescu nu este doar creator de limbaj, ci şi de mitologie. Iar „proliferarea de mituri” – aflăm chiar din gura poetului, ispitit de Aurelian Titu Dumitrescu (în Antimetafizica) – este stârnită nu de operă, ci de autorul operei. Or, Nichita Stănescu, „o pată de sânge care vorbeşte”, a fost şi el „pipăibil cu mâna”…