In memoriam Alexandru Vlad
Textul mă răvăşise, şi i-am scris pe e-mail câteva cuvinte în acest sens. Ce credeţi că mi-a răspuns a doua zi Sandu? Două rânduri, plus semnătura.
O frază ca un fir de metal, autentificând opera unuia dintre cei mai importanţi prozatori români contemporani, Alexandru Vlad (1950-2015): „În viaţă omul priveşte nu înainte, ci încotro e viaţă mai multă…” (Ploile amare, ed. Charmides, 2011, p. 90); la fel de bine se poate cita din oricare altă carte a 
regretatului nostru prieten, căci „ceea ce individualizează scrisul lui Alexandru Vlad este, banal spus, formidabila adecvare a stilului la conţinut” (Tudorel Urian).
Nu-i mai puţin adevărat că şi omul în carne şi oase a fost de-o vitalitate debordantă (niciodată însă strâmtorându-i pe alţii!), de unde şi generozitatea scrisului său. Fără să fie un autor prolific – câteva volume de proză scurtă, dintre care Aripa grifonului lua premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut, în 1980; două-trei romane (& unul în lucru, despre care mi-a vorbit la Iaşi, în octombrie trecut), dintre care Ploile amare a fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor din România şi cu Premiul Academiei Române, în 2011; câteva culegeri de schiţe (formidabilele lui editoriale!) & note de călătorie; prezent în mai multe antologii; la toate astea adăugându-se traducerile sale din Joseph Conrad, W.H. Hudson, Vladimir Tismăneanu, Alberto Manguel ş.a.–, cuvântul care i se potriveşte cel mai bine e mult. Şi în viaţă, şi în creaţie. Care, la el, formează un tot întreg.
I-am prezentat, de-a lungul anilor, câteva titluri în cadrul emisiuni mele Carte la pachet – sunt de găsit pe site –, n-am apucat însă, deşi mi-aş fi dorit cu ardoare acest lucru, să înregistrăm nici un dialog pe teme socio-culturale, dânsul fiind şi un redutabil polemist & vorbitor cum rar se întâmplă. Fermecător în toate, Alexandru transforma comunicarea într-un „ceremonial al rostirii pedant, preţios, cu o mişcare amplă şi, paradoxal, firească” (Irina Petraş); cu nelipsita-i pipă în dinţi, aducea a personaj de roman melville-an (ştia pe din afară pasaje întregi din Moby Dick, pe care-l preţuia enorm), spunându-se pe sine şi rostuind înţelesurile lumii. În cei aproape 25 de ani de când ne cunoaştem, nu l-am auzit niciodată vorbind „ca să nu tacă” – Sandu punea viaţă în tot ce spunea, prin viu grai sau în scris.
Apropo de scris, toată lumea ştia că Alexandru Vlad se are bine şi cu poezia, revista Vatra publicând de-a lungul anilor vreo duzină de poeme, la intervale mari de timp, de fiecare dată însă câte unul singur. Părea un ritual al lui, încă unul pe lângă cel al povestitului. Ei bine, ultimul (la ora la care scriu aceste rânduri) număr de Vatra, nr. 10/2014, conţine un poem care m-a lăsat pur şi simplu bouche bée, fără să citesc însă premoniţia (cum vai! n-am ştiut-o citi nici pe a lui Ioan Flora, care-şi intitula ultimul volum de poeme chiar aşa: Dejun sub iarbă!), nici nu ascunsă printre rânduri, ci rostită à haute voix.
Iată-l:
Evoluţia sentimentelor
Şi uneori, ca din senin mi-e dor de ea.
Atât de fin, atât de puţin
Că încremenesc în mijlocul unui gest.
Ea nu mai există, ştie asta toată lumea,
Nici eu, dacă mă gândesc bine, nu mai exist,
Şi cum poate cuiva care nu mai există să-i fie
Dor de cineva care nu mai există?
Pentru că-ntre timp am dispărut şi eu,
M-am scurs în crăpăturile dintre podele
În tubul cu pastile rămas deschis
În călimara cu cerneală uscată.
După cum se ştie dorul usucă lucrurile.
Textul mă răvăşise, şi i-am scris pe e-mail câteva cuvinte în acest sens. Ce credeţi că mi-a răspuns a doua zi Sandu? Două rânduri, plus semnătura:
Eu nu scriu poezie, dar pun seara o coală
albă pe birou şi mă culc.
Dimineaţa mă uit – de obicei nu este nimic,
dar uneori…
al.vlad
Acum stau şi mă întreb dacă în dimineaţa zilei de 15 martie, când neuitatul nostru prieten a închis ochii, poezia nu i-a lăsat un ultim mesaj pe coala albă de pe birou… Şi dacă da, care o fi acesta?
