Când ți se comunică o veste ce‑ți taie abrupt respirația și te trezești că aștepți subit ceva nedefinit, care să anuleze greutatea ca de teasc destinal a acelei informații năucitoare; când ești întrebat de la celălalt capăt al firului de telefon dacă mai ești acolo și cineva dinlăuntrul tău răspunde afirmativ, iar tu pare că asiști la tot ce ți se întâmplă, ca și când tu ai fi până în vârful unghiilor tu însuți și, totodată, în chip de neînțeles, cu totul atcineva, de nerecunoscut, aproape, căci cineva mai profund și incomparabil mai copt, mai matur decât ești tu însuți în clipe de grație, conștientizează faptul că totul va fi diferit, tu însuți vei fi, în esență, cu totul alt om de acum încolo; când ți se explică detaliat că ireparabilul s‑a produs și că s‑a făcut tot ce stă în legile firii și închei acea convorbire, mai exact, cineva de la suprafața ființei tale îi pune capăt, atent, secundă de secundă, la politețea inimii, în ciuda strigătului întregii tale firi, reprimat interior, și, brusc, începi să te rogi, mai exact, cineva se roagă înlăuntrul tău până simți că vibrează carnea pe tine… Știi că forța de care ești locuit este de origine divină și te lași în voia suprasufletului – ar fi spus, probabil, Ralph Waldo Emerson – care face inima să‑ți bată, o, ce straniu, în continuare. Când ți se spune apoi, iarăși, răspicat că nu mai e nimic de făcut, iar tu găsești că lucrul cel mai potrivit e să te lași dus de valul urieșesc ce te cuprinde cu o enormă blândețe reinventată la nesfârșit de aceeași entitate, căreia îi cauți, mereu, alte și alte nume, cu toate că se numește, pururi și pururi, de veacuri, de milenii lăuntrice, la fel… Când simți că îți fuge, la propriu, pământul de sub picioare, te rogi și când nu mai știi ce să faci te trezești că cineva, iar și iar, se roagă în tine, prin tine, pentru cineva drag inimii prin care ai fost adus aici, fără știința ta, aproape, și mai e un pas, și…, cu toate că simți că riscul e să se producă inevitabilul, da‑da, acel poc, și totul să ia sfârșit…, și… în forul tău interior simți cum se cască ceva asemănător cu o prăpastie, și… Totuși, totuși, ce straniu, respiri, cineva mai puternic, făcut dintr‑o stâncă de bronz, respiră în continuare prin tine, iar tu…, tu îl imiți și respiri rar și profund, stupefiat și uimit; și realizezi, până în străfundurile făpturii tale de spirit, nervi, carne și oase, că…
Exact în acele clipe, prea uimit sau probabil că numai atent, asculți, mai departe, murmurul distinct dinlăuntrul tău, peste ale cărui vii catapetesme nevăzute se lasă o liniște atât de mare, încât o percepi fizic aproape. O liniște ca o mantie regală, mătăsoasă, ale cărei pliuri se lasă ușor peste umeri și brațe, peste creștet și ochi, peste suflet și… peste vârfurile unghiilor și ale arborilor treziți din somnul iernii pe jumătate, văzuți ca prin ceață la dreapta, la stânga, mai pretutindeni, în acea dimineață de ianuarie, când ai realizat cu o luciditate atroce că totul va fi, în esență, diferit și că ai pășit dincolo de o răscruce a destinului. Da, da, în data de 22 a primei luni a iernii 2023, când ai, ați revăzut‑o, în sfârșit, ați fost lăsați să o revedeți și să o identificați pe uriașa prin care vi s‑a făcut darul vieții și ați exclamat, rând pe rând:
– O, Doamne, cât de frumoasă e!
– Parcă doarme.
Acest fragment de realitate se va întâmpla ceva mai târziu însă. 22 e considerat număr maestru, murmură fratele tău (și remarci că, fiind la volan în drum spre Iași, unde s‑a întâmplat trecerea uriașei prin care ai fost adus aici, abia își reprimă lacrimile); e o constatare impersonală, aproape, la care te vei întoarce, probabil, la timpul potrivit, ca la limanurile copilăriei geniale, acolo, în matca ființei, în care s‑au turnat tone, megatone de viață, de viu, când totul cânta împrejur și promitea ceva indistinct și ferm, iar promisiunile deveneau realitate cât ai clipi în timp ce întindeai mâna dreaptă și acea mână de înger‑copil fără astâmpăr sprijinea cerul, cu tot cu cortegiile de heruvimi mai mult sau mai puțin teribili, care, fără să întrebe și fără să dea, firesc, răspunsuri, te‑a așezat într‑o albie stranie, cu un aer rarefiat, unde fuga după frumusețe e cea mai frumoasă dintre realitățile frumoase și una dintre cele mai aspre, în egală măsură… Și…
***
Acea lume frumoasă e aici, repeți, secundă de secundă aici… În acea liniște mătăsoasă, așadar, în acea liniște ce părea că alunecă spre tine de pretutindeni și curge înlăuntrul tău sau dincolo de hotarele ființei tale de spirit‑carne și, de fapt, înlăuntrul tău își are originea (ești însă din cale afară de prins de vârtejul evenimentelor ca să conștientizezi prompt aceasta și realizezi ceva mai târziu, deci, exact când se cuvine), atunci, așadar, în văzduhul acela ultrararefiat, arcuit în liniște de o suferință care te clatină la rădăcini, când simți că malurile surpate dinlăuntru ascund ceva, ceva foarte important în holograma ființei tale: realizezi printr‑un straniu de tot declic că ai și lunecat într‑o realitate diferită. Eziți să‑i găsești un nume; probabil că acea abia sesizabilă ezitare așteaptă să‑l devoaleze ea însăși, să‑i creeze condiții de a ți se arăta așa cum e. Ca la carte. Așa cum te‑au învățat să faci totul – și te străduiești din răsputeri, în joacă, uimit când iese așa – în timp ce te‑au crescut, te‑au format și ți‑au strunjit temeliile ființei tale: Părinții, da‑da, Ei, Sfinții între sfinți, mutați în Cer prea devreme, susură cineva dinlăuntrul tău. Și, totuși, atât de prezenți, copleșitor de vii, în timp ce te conduc, te veghează și îți dau neostenit semne, indicii aluzive, ce‑ți sugerează faptul că această fabuloasă călătorie prin viață a străinului care ești continuă, că totul se întâmplă la timpul potrivit sau, spune Eccleziastul, „toate la timpul lor”. Tu bucură‑te de tot ce se întâmplă, și în durere – bucură‑te, adună‑te, fii tu însuți în vreme ce plângi, râzi, aștepți, gândești, visezi și constați în albiile așteptării că acea așteptare cade pe gânduri, prefigurează alte istorii, evenimente sau, vorba poetului, „întâmplări ale ființei”. Important e să citești în „Cartea vieții cea obscură”, ce‑și limpezește obscuritățile sau le folosește ca să ne arate adevărurile exact când și cât se cuvine. Până la bucurie, însă, vei parcurge țări, continente, planete ce lucrează neostenit în subteranele din adâncurile firii, unde vei lăsa durerea resimțită fizic, aproape, să se dezvăluie, să se afirme, să te năucească, să te strunjească, în timp ce îți cutreieră, milimetru de milimetru, întreaga ființă.
***
Există clipe binecuvântate ce urmează după suferințe la suprafață interminabile când, aflând unele adevăruri ori întâmplări deloc accidentale (inclusiv moartea cuiva drag, care în ziua trecerii, mi se spune, se naște în Cer) sau fețe, sau părți ale lor, nu se știe din ce pricini neidentificate, oricât de abătut, trist, melancolic sau lovit ai fi, te‑ai simți, după ce e lucrată firea, aparent fără nici un motiv, te regăsești – în chip uimitor, oricât de târziu, cu un dram de noroc – în pielea acelui „felicissimus omnium” de extracție antică. Unii dintre antici, spre care îți întorci ades, din reflex, privirile sufletului, da, erau în posesia artei de a fi, a artei de a trăi, de a se regăsi, unul câte unul, „cel mai fericit om din lume”. Și accepți acest adevăr, și te bucuri de această realitate ca de o realitate ce curge din imperiul sufletului însetat de frumusețe, departe de a fi jenat de calificativul cel mai, care – depune mărturie istoria – poate avea și conotații mai puțin faste. Cum să refuzi realitatea de a te simți astfel dacă, ți se amintește imperios, ai crescut într‑o familie de oameni mari și ai – ce dar, ce binecuvântare! – părinți, niște părinți minunați; e adevărat că în vreme ce scrii aceste rânduri ei se află în Ceruri, speri, printre Drepții Domnului. Ai, așadar, părinți și‑i cunoști, în condițiile în care atâția copii din lume cresc în orfelinate și trec prin viață fără a‑și cunoaște originile – ceea ce iscă drame, câteodată, insolubile. Scrii acestea, toate, deși acum, în aceste clipe, te simți orfan. Ce realitate copleșitoare, o, Doamne! Părintele Dragoș murmură după ce îi comunic ce mi se întâmplă în această ordine de idei: „Părinții te‑au lăsat în brațele Maicii Domnului”. Recunoști că ți se dau necontenit semne că ei, părinții tăi, ai noștri, Liubovi și Semion, sunt cu tine clipă de clipă, te însoțesc, te sprijină și te ajută, își vădesc prezența neostenită în felul lor, accentuând astfel senzația de extracție jungiană că existăm între realități, între lumi, și, în această ordine de idei, în ultimele luni, mai ales, devii tot mai conștient de acest dar – darul de a cunoaște autorii existenței tale – cu care, e adevărat, se întâmplă să nu știi ce să faci, căci îți dorești, în continuare, să‑i îmbrățișezi, să… Și atunci… Atunci… ce?
Iarăși te bucuri. Simți cum amfora trupului‑spirit se umple cu ceva nou, necunoscut și devii recunoscător că de când ai aflat cât de cât ce ești, purtat de mână de cei prin care ți s‑a făcut darul vieții, de fapt, ai fost dus de mâini spre țara fericirii, da‑da, acolo, unde ai fost învățat ce este ființa, viața-moartea, iubirea necondiționată și alte materii indispensabile ca, de pildă, cum să iubești, în ce fel să te apropii de fericire, cât să dormi, cum și ce să mănânci, cum să visezi, cum să stăpânești viața regește, înjugând circumstanțele sau, mai exact, învingându‑te pe tine însuți și croindu‑ți drum printre noianele de limite, între timp, îndrăgite, deci, iubite și ele, prin urmare, învinse și ele sau, mai exact, unele dintre ele. Dragile, necesarele în ale căror oglinzi carnivore ai șansa să vezi reflectate calitățile, mereu, lucrate, reinventate cu mișcări ca de gheață, milimetrice, încetinite deliberat (cum proceda acel personaj brebanian, unic, de o evidentă originalitate, Castor Ionescu, inimitabilul care făcea exerciții de flegmatizare, probabil, cu ființa toată întoarsă spre tipurile psihologice jungiene). Faci, așadar, mișcări îndelung cumpănite ce‑ți creează condiții prielnice contemplării și visului – instrumente tocmai bune de pus la lucru, ghizi, mesageri ai sufletului, ar fi spus, probabil, acel gânditor atipic, de o originalitate ce sparge tiparele, care a creat un sistem filosofic unic în istoria gândirii lumii: Friedrich Nietzsche. Gânditor, misit al imponderabilului, de la care, secondat de coautorii existenței și ai ființei tale, ai deprins un lucru esențial: să te ridici. Oricât de greu e, uneori‑adeseori, să te ridici, să te prefaci că ești din ce în ce mai bine și să descoperi astfel, cu nițică răbdare, în timp, că ești, vorba unui prieten, de la excelent în sus: fără pricină. Ești fericit fără pricină. Plutești detașat, urmărind cum ți se îmbăiază sufletul în apele nevăzute ale bucuriei: fără pricină. Simți prin toți porii că exact așa te vor ei, autorii vieții tale, cu ancora mutată în eternitate.
Îți impui inițial aceste realități – bucuria, împlinirea, fericirea, o amprentă a împăcării cu tine însuți – până încet, treptat, simți cum ele își vădesc prezența în viața ta și se transformă în borne inevitabile care te sprijină, te alină și te ajută să treci hopul. Adică să redevii tu însuți, să tratezi totul dintr‑un unghi diferit, reînnoit miraculos, temeinic, în mod inexplicabil, deși cineva dinlăuntrul tău, care asistă detașat și aiuritor de rece, uneori‑adeseori, la tot ce ți se întâmplă, analizează și trece prin furcile caudine ale conștientizării evenimentele ființei tale, precum lermontovianul erou al zilelor noastre, Peciorin, care instinctiv știe, deci înțelege totul, aproape totul. Dorința de a te apropia de acea înțelegere te însoțește ca un prieten, ca un sfetnic și, câteodată, ca un mesager. Care anunță ceva… Ceva extrem de important; și cu un dram de răbdare, când așteptarea va ajunge într‑un vârf monoton și cvasimelodios, tu vei afla ce anume.
Deocamdată înaintezi pe acel Ostrov al Învierii, copleșit de întrebări, așteptări, dibuiri; liniștea și echilibrul se deschid în fața ta și își arată darurile într‑o lumină rotundă, ce crește în intensitate și te face să fii, să te strângi înlăuntru în vreme ce urmărești câțiva uriași albatroși care, înainte de a‑și desface amplu aripile de un alb impur, preț de câteva fracțiuni de secundă, parcă, ezită, ca și cum anvergura acestora, ce‑și va arăta splendorile, darurile și te va face să asiști la spectacolul discret al măreției, le‑ar cere de la bun început un moment de reculegere, de reînchegare în aceeași ființă… Să fii adunat de o mână atotiubitoare și atotînțelegătoare, care te ocrotește și te ajută să fii tu însuți. Ca nicicând: tu însuți. În rest… Cineva dinlăuntrul tău murmură sfârșitul unei rugăciuni scrise prin tine într‑o liniște care anunță alte împliniri și urcușuri în aburul dorinței celor dragi, prin care ți s‑a făcut darul vieții de a rămâne ceea ce ești dintotdeauna – „cel mai fericit om din lume”:
În rest, mai nici o veste; frigul
mă cuprinde, vorbe, vorbe, ascultând
vorbe la nesfârșit. Cât de ușor vorbesc
unii oameni despre început și sfârșit,
când totul începe departe de pământ,
departe de cer, susură merii, caișii,
cuprinși și ei, ca și Mama, de somn, de frig.
Dar, poate, totul chiar aici și acum începe.
Ții minte când mi‑arătai, râzând, albatroșii
și aripile lor uriașe, ca de bronz, drepte?!
Bunavestire, 2023
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi
