În paginile introductive la documentarul lui scris „brut” în ianuarie 1941, Brunea‑Fox (Orașul măcelului. Jurnalul rebeliunii și al crimelor legionare, prefață de Andrei Crăciun, Editura Hasefer, București, 130 p.) va pune în perspectivă (textul introductiv fiind chiar din 23 august 1944) pogromul de la București și hecatomba evreiască din lunile și anii care au urmat: cum enumeră el, „măcelul de la Iași, deportările, trenurile satanice, asasinatele în masă din Basarabia, teribilul carnagiu din Transnistria” (p. 15).
Pogromul din ianuarie 1941 de la București va fi, așadar, doar un prim episod din ceea ce se va înțelege în iunie 1941 prin „curățirea terenului”, această sintagmă oficială fiind explicată în felul următor de comandantul legiunii de jandarmi Orhei. Ce trebuie să facă jandarmii români, respectând ordinul autorității de Stat? „Să‑i extermine pe evrei de la pruncul în fașă până la bătrânul neputincios, toți fiind periculoși pentru nația română”.
La finele primului „capitol” al relatării sale documentare, consemnând cele trăite pe 21 ianuarie 1941, Brunea‑Fox își mărturisește franc necunoașterea, datorată limitării perspectivei. Limitarea aceasta, de ordin temporal în jurnale (autorul unui jurnal nu știe ce se va întâmpla dincoace de momentul celei mai noi însemnări), este aici și una ținând de locul și spațiul „acțiunii”. În romanele cu un narator omniscient, prozatorii se „joacă” netulburați nu numai cu timpul, ci și cu spațiul, mutând cu ușurință cursorul epic și trecând fără probleme de la un plan temporal ori spațial la altul.
În jurnalul lui Brunea‑Fox, asemenea libertăți de acțiune și manevră prozastică nu pot figura. Autorul‑personaj este prins în propria condiție de observator cu o perspectivă drastic limitată, în timp și în spațiu. Ca un deținut care nu poate ști ce se întâmplă dincolo de gratiile și zidurile închisorii, autorul, spre sfârșitul paginilor sale „acoperind” ziua de marți, 21 ianuarie 1941, se declară neștiutor, în imposibilitate de a cunoaște faptele: „Făcând bilanțul acestei zile nevralgice, nu pot constata decât completa mea ignoranță cu privire la ceea ce s‑a întâmplat sau se întâmplă.” (p. 23). În continuare, Brunea‑Fox se compară cu un pilot aflat „la primul lui zbor pe întuneric”, iar incertitudinea pe care o resimte este la fel de apăsătoare ca spaima de cele petrecute, încă necunoscute: „telefonul nu aduce nicio lămurire, sau țârâie în deșert”, „adresantul e absent”, „e un amănunt de meditat, dacă știrea e adevărată”, „s‑ar părea deci că…”, „alt zvon”, „nu pot controla știrea”… Notațiile acestea pline de neclarități, dubii, ipoteze neverificabile, zvonuri incontrolabile în gradul lor de adevăr se încheie cu o presupunere logică, urmată de o întrebare tulburătoare: „S‑au tras desigur obloanele. Ce înseamnă?” (p. 24).
În ziua următoare, pe 22 ianuarie, încă de la al doilea alineat al însemnărilor vedem cum Brunea‑Fox își „amendează” propriile impresii și ipoteze anterioare. Acest scris „la cald”, urmând zigzagat cursul celor descoperite, impresionează prin autenticitatea consemnării, prin îndepărtarea autorului de orice ar putea reprezenta o contrafacere. Concluziile noi înlocuiesc la vedere presupunerile lui din ziua precedentă: „Așadar, e altceva decât am crezut ieri când a izbucnit împotrivirea de la Prefectura poliției. E revoltă în toată regula.” (p. 24).
Când tunul intră „în acțiune” și basul lui „greu și profund” ajunge până la locuința „unde ne‑am consemnat voluntar”, Brunea‑Fox îl leagă imediat de „voința generalului Antonescu de a proceda hotărât”. (Ca o paranteză a mea, se poate vedea în acest moment cum s‑a ales praful de articolul 5 din decretul regal publicat pe 14 septembrie 1940 în „Monitorul Oficial”: „Orice luptă între frați încetează”.) Ținându‑i, în context, partea lui Antonescu împotriva „fraților” legionari răsculați, autorul va pune o notă de subsol, scrisă ulterior, din perspectiva cunoașterii a ceea ce a urmat: „A se reține ironia acestor factori optimiști, în lumina isprăvilor mareșalului când a pus mâna pe putere” (p. 26).
Tot acum aflăm cum și când își scrie aceste însemnări Brunea‑Fox: „după miezul nopții, când însemn aceste impresii…” (p. 27). Autorul de jurnal pune deci pe hârtie noaptea ceea ce reporterul consemnat la domiciliu află în timpul zilei care s‑a scurs. Priza asupra faptelor și întâmplărilor nu este directă (nici nu poate fi astfel, într‑un jurnal, oricât de „la cald” ar fi el, întrucât momentul redactării este ulterior momentului observației), ci mediată de ceea ce am putea numi „sursele” lui Brunea‑Fox.
Nici consemnarea lui în jurnalul documentar nu este imediată, stenografică, ci organizată ceva mai sistematic, după câte un interval temporal de acumulare a faptelor și de succesiune a lor. Chiar dacă Brunea‑Fox nu înțelege deocamdată logica acestei succesiuni, neavând perspectiva de ansamblu, el reunește în paginile sale elemente care i se par semnificative: împușcăturile care „au împresurat Capitala”, la mică distanță de Vasile Lascăr, în Piața Rosetti, pe Bulevardul Brătianu, la Șosea, tunul, aerul „încărcat de o apăsătoare electricitate”, apoi sirenele urlând „a spaimă”, amuțirea telefoanelor, „pe la două”, „o atmosferă de asediu”, „automobile sanitare”… Un amic ce riscă „o recunoaștere” revine după o oră cu o veste cumplită: „Văcăreștii și Dudeștii au fost trecuți întreaga zi și în ajun prin uneltele și furia devastatoare a haidamacilor.” (p. 28). Adunați la un vecin, cei îngroziți de ceea ce se profilează afară nimeresc la Radio peste postul emițător de la Bod, căzut în mâna legionarilor. Perspectiva pogromului bucureștean devine inevitabilă, acută, aproape live. Un ultim telefon de la prânz, dinaintea amuțirii telefoanelor, aducea vestea oribilă: „E prăpăd în cartier… Ne‑am baricadat și așteptăm.” (p. 29). Punând cap la cap toate aceste informații, Brunea‑Fox ascultă totodată cu atenție încordată zgomotele de afară, încercând să le deslușească în avans: „Dinspre Piața Brătianu răbufnește vuietul halucinant a mii de glasuri împletite laolaltă.”. Cum va degenera — se întreabă el — „acest miting nocturn de hoarde îmbătate de sânge și măcel?” (p. 29).
Am ajuns, iată, odată cu Brunea‑Fox, la termenul desemnând îngrozitorul referent: „măcel”. Este cuvântul ce va fi pus de autor în titlul cărții sale, Orașul măcelului; și încă de acum, după miezul nopții dintre 22 și 23 ianuarie 1941, lui Brunea‑Fox îi devine destul de clar ceea ce se întâmplă. Scenele de după‑amiază, relatarea „martorului ocular” (cel cu vestea cu Văcăreștii și Dudeștii devastați de legionari), zgomotele înfiorătoare care se apropie tot mai mult, „frenezia” de pe postul emițător de la Bod, de unde emit legionarii: totul se îmbină într‑un puzzle al pogromului antisemit care îi (va) trece pe evreii din București printr‑o baie de sânge.
Știrea că „200 de evrei, ostateci la Prefectură, ar fi fost asasinați” (p. 28), adusă de același om curajos plecat în recunoaștere prin oraș, nu poate fi verificată încă, însă toate elementele semnificative reunite într‑o suită și o structură logică de către Brunea‑Fox par a întări „monstruoasa veste”. Căderea întunericului (suntem în luna ianuarie, de iarnă, se întunecă repede) și avansul către miezul nopții, în această atmosferă de teroare și oroare cu contur neprecizat, sunt prinse în consemnări absolut extraordinare prin firescul lor psihologic și moral. Fără a se eroiza, Brunea‑Fox pune pe hârtie exact ceea ce simte, și anume groaza că pogromul a devenit iarăși, ca de atâtea ori în istoria evreilor, o atroce realitate imediată.
Autorul este în același timp personaj al acestei Istorii demente, iar în notațiile sale, observația și articularea logică a informațiilor lasă loc uneori autoobservației și autoanalizei psiho‑morale. Brunea‑Fox nu mai observă lucrurile din afară, ca un prozator ocrotit de însuși statutul său auctorial și de regulile pactului ficțional, ci dinlăuntru, din interiorul acestei realități îngrozitoare care se profilează tot mai clar. După toate probabilitățile, evreii sunt iarăși victimele unui pogrom; și încă din 22 ianuarie, înainte de a ieși „pe teren” și a vedea cu ochii lui ce s‑a întâmplat, Brunea‑Fox resimte teroarea antisemită: „De când visează un pogrom uriaș, o baie gigantică de sânge evreiesc. Dar dacă e adevărat, asta înseamnă că noi toți… Fior rece ne fulgeră spinarea. Cine sunt jertfiții? Ascundem, de neliniștea noastră, un gând usturător, ce ne obsedează.” (p. 28); „Vaerul clopotelor le ține isonul. Bat a jale, a catastrofă. Ne‑am adunat la un vecin și încercăm să ne narcotizăm neliniștea cu muzică de radio și coniac. Nervii zburliți ai fiecăruia s‑au desfășurat ca niște imense și hipersensibile antene, în spațiul frământat de zvonuri și isprăvi.” (p. 29).
Însemnările finale despre ziua de 22 ianuarie sunt, tot așa, pe cât de teribile în aproximarea pogromului de la București, pe atât de autentice în reliefarea psihologică și morală a potențialei victime. Un excepțional document uman avem în aceste pagini despre groaznica zi de 22 ianuarie 1941 din istoria României și a evreilor bucureșteni.
■ Critic şi istoric literar, profesor
Daniel Cristea‑Enache
