Între 1919 şi 1940, România a fost un factor activ al vieţii internaţionale în Europa Centrală şi de Sud‑Est. Ţara a urmărit, în linii mari, apărarea stabilităţii şi ordinii impuse pe continent după Primul Război Mondial, păstrarea păcii şi securităţii, raporturi de bună vecinătate în regiune. Primul obiectiv major de politică externă de după 1918 a fost recunoaşterea de către marile puteri şi de toţi vecinii a graniţelor rezultate din unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România. Ca să existe legal în forma în care ajunsese să fie în 1918, în urma hotărârilor luate la Chişinău, la Cernăuţi şi la Alba Iulia, noua Românie avea nevoie de aprobarea marilor puteri şi a vecinilor, fapt care s‑a şi întâmplat, în linii mari, în anii 1919‑1920, prin Conferinţa de la Paris. Un alt obiectiv a fost continuarea liniei tradiţionale de alianţă şi amiciţie cu Franţa şi Anglia, precum şi întărirea relaţiilor cu SUA. În Europa Centrală şi în Balcani, România a urmărit crearea unui sistem de alianţe, în cadrul mai general al securităţii colective (susţinut de diplomaţia franceză), pentru prevenirea conflictelor, pentru evitarea agresiunii şi împiedicarea revizuirii tratatelor din 1919‑1920. Aceeaşi linie au urmat în zonă Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, Grecia etc. Pentru revizuirea tratatelor şi, în ultimă instanţă, pentru un nou conflict au optat Ungaria, Bulgaria, susţinute de politica Germaniei şi Italiei. Mai ales în Ungaria, „tragedia Trianonului” era prezentată drept o catastrofă istorică, prin care se lipsise ţara de „două treimi din teritoriu şi populaţie” şi care trebuia cu orice preţ anulată. Prin urmare, Ungaria era principala ţară revizionistă cu o politică ţintită înspre România, dar şi înspre alţi vecini. În vederea preîntâmpinării unui atac din partea Ungariei, în 1921, România, Cehoslovacia şi Iugoslavia au încheiat o alianţă de apărare numită Mica Înţelegere sau Mica Antantă.
Mica Înţelegere din 1921, încheiată între România, Cehoslovacia şi Regatul Sârbo‑Croato‑Sloven (exemplul convenţiei de alianţă defensivă dintre Regatul României şi Republica Cehoslovacă, semnate la 22 aprilie 1921): „Bine hotărâţi a păstra pacea dobândită cu preţul atâtor sacrificii şi prevăzută prin pactul Societăţi Naţiunilor precum şi ordinea stabilită prin Tratatul încheiat la Trianon, la 4 iunie 1920 de Puterile Aliate şi Asociate, de o parte, şi Ungaria, de alta, preşedintele Republicii Cehoslovace şi Maiestatea Sa regele României s‑au pus de acord pentru a încheia o convenţie defensivă şi au desemnat în acest scop pe plenipotenţiarii lor, cari după schimbul deplinelor lor puteri găsite în bună şi cuvenită formă, s‑au înţeles în privinţa următoarelor stipulaţiuni:
Art. 1. – În cazul unui atac, neprovocat, din partea Ungariei contra uneia din Înaltele părţi contractante, cealaltă parte se obligă a veni în ajutorul părţii atacate în chipul hotărât prin învoiala prevăzută la articolul 2 al prezentei convenţii.
Art. 2. – Autorităţile tehnice competente ale Republicii Cehoslovace şi Regatul României vor stabili, de comun acord, măsurile necesare pentru îndeplinirea prezentei convenţii printr‑o convenţie militară ce se va încheia mai târziu.
Art. 3. – Nici una din Înaltele părţi contractante nu va putea încheia vreo alianţă cu o terţă putere fără avizul prealabil al celeilalte.
Art. 4. – În scop de a coordona sforţările lor paşnice, ambele guverne se obligă să se consfătuiască în privinţa chestiunilor de politică externă cari au legătură cu raporturile lor cu Ungaria.
Art. 5. – Convenţia aceasta va fi valabilă timp de doi ani, începând din ziua schimbului de ratificări. La expirarea acestui termen, fiecare dintre părţi va putea denunţa convenţia de faţă.
Ea rămâne în vigoare şase luni după data denunţării.
Art. 6. – Prezenta convenţie va fi comunicată la Societatea Naţiunilor, conform pactului.
Art. 7. – Prezenta convenţie va fi ratificată şi ratificările se vor schimba la Bucureşti, cât mai repede cu putinţă.” („Monitorul oficial” nr. 53 din 11 iunie 1921.)
Tot pentru păstrarea păcii, în 1934, România, Iugoslavia, Grecia şi Turcia au încheiat pactul Înţelegerii Balcanice. Dintre toţi vecinii, România a avut aproape permanent relaţii încordate cu Ungaria şi cu URSS; cu Ungaria, din cauza politicii revizioniste a acestui stat şi încercărilor sale de a recupera pe orice cale Transilvania; cu URSS, deoarece acest stat a refuzat să recunoască unirea Basarabiei cu România şi graniţa dintre cele două ţări pe Nistru, iar regimul totalitar comunist de la Răsărit, care lansa provocări spre România, devenise o permanentă ameninţare. Totuşi, în 1934, după eforturi complicate, s‑au stabilit relaţii diplomatice între cele două ţări.
România a fost membru fondator al Societăţii (Ligii) Naţiunilor, cu sediul la Geneva, creată în 1919‑1920, cu scopul apărării păcii, securităţii şi al împiedicării unui nou război. La începutul anilor 1930, ministrul de externe al României, Nicolae Titulescu, a fost ales de două ori preşedinte al Ligii, ca mărturie a prestigiului său şi al ţării sale. El a avut mare încredere în forţa diplomaţiei, după principiul pe care l‑a formulat prin anii 1920: „Când pacea este ameninţată, nu se răspunde cu războiul, ci cu organizarea păcii”. A fost profund dezamăgit să vadă naşterea şi întărirea regimurilor de tip fascist, primele agresiuni şi pregătirile de război. România a condamnat toate agresiunile (atacurile unor ţări, mai ales ale Germaniei, contra altora) din deceniul patru, de la anexarea Ruhrului de către Germania până la dezmembrarea Cehoslovaciei, ocuparea Austriei şi atacarea Poloniei. A păstrat linia tradiţională de alianţă cu Franţa şi Anglia până în anul 1940, când toate garanţiile occidentale (asigurările Franţei şi Angliei de a apăra România) nu mai ajutau la nimic. Atunci, în 1940, ţara a trăit una dintre cele mai mari tragedii din istoria sa:
1) Ameninţată cu invazia, a trebuit să cedeze Uniunii Sovietice, fără luptă, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, dintre care ultimele două regiuni nu aparţinuseră niciodată Rusiei (la 28 iunie 1940);
2) obligată de Germania şi Italia, în urma arbitrajului de la Viena – considerat dictat, fiindcă a fost impus prin presiuni şi ameninţări – a trebuit să cedeze Ungariei nord‑estul Transilvaniei, adică peste 40 000 de kilometri pătraţi, cu peste 2 500 000 de locuitori, din care peste jumătate erau români, iar maghiarii o minoritate (la 30 august 1940);
3) sub patronajul lui Hitler, România a cedat Bulgariei sudul Dobrogei – Cadrilaterul (în septembrie 1940).
În acele grele momente din istoria sa, România s‑a aflat singură înaintea inamicilor, în ciuda sistemului de securitate colectivă în care se angajase. Dintre vecini, URSS era un inamic declarat, Ungaria şi Bulgaria de asemenea, plus că erau şi aliatele Germaniei; Cehoslovacia şi Polonia erau ocupate şi desfiinţate de germani; Franţa capitulase, Anglia era atacată, iar din 1939, între Hitler şi Stalin se încheiase pactul de neagresiune (numit şi Ribbentrop‑Molotov, de la numele celor doi miniştri de externe). Prin acest pact, cele două superputeri îşi împărţeau între ele Europa peste capul popoarelor şi al puterilor mai mici.
Protocolul adiţional secret al Pactului de neagresiune dintre U.R.S.S. şi Germania (23 august 1939):
„Cu ocazia semnării Tratatului de neagresiune dintre Reich‑ul German şi Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, plenipotenţiarii semnatari din partea celor două părţi au discutat în cadrul unor convorbiri strict confidenţiale problema delimitării sferelor lor respective de interes în Europa răsăriteană. Aceste convorbiri au dus la următorul rezultat:
În cazul unei transformări teritoriale şi politice a teritoriilor aparţinând statelor baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera nordică a Lituaniei va reprezenta frontiera sferelor de interes atât ale Germaniei, cât şi alte U.R.S.S.
În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei faţă de teritoriul Vilno este recunoscut de ambele părţi.
În cazul unei transformări teritoriale şi politice a teritoriilor aparţinând statului polonez, sferele de interes, atât ale Germaniei, cât şi ale U.R.S.S., vor fi delimitate aproximativ de linia râurilor Narev, Vistula şi San.
Problema dacă în interesele ambelor părţi ar fi de dorit menţinerea unui stat polonez independent şi a modului în care vor fi trasate frontierele acestui stat poate fi soluţionată definitiv numai în cursul evenimentelor politice ulterioare.
În orice caz, guvernele vor rezolva această problemă pe calea unor înţelegeri prieteneşti.
În privinţa Europei sud‑estice, partea sovietică subliniază interesul pe care‑l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii.
Acest protocol va fi considerat de ambele părţi ca strict secret.
23 august 1939
Pentru Guvernul Germaniei
RIBBENTROP
Reprezentantul plenipotenţiar al Guvernului U.R.S.S.
MOLOTOV” (Pactul Molotov–Ribbentrop şi consecinţele lui pentru Basarabia, Chişinău, 1991, p. 5–7.)
Nota ultimativă a guvernului sovietic privind anexarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către URSS, dată la 26 iunie 1940:
„În anul 1918, România, folosindu‑se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană. Uniunea Sovietică nu s‑a împăcat niciodată cu faptul luării cu forţa a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o dată şi deschis în faţa întregii lumi. Acum, când slăbiciunea militară a U.R.S.S. a trecut în domeniul trecutului, iar situaţia internaţională care s‑a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moştenite pentru a pune în fine bazele unei păci solide între ţări, U.R.S.S. consideră necesar şi oportun ca în interesele restabilirii adevărului să păşească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.
Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către U.R.S.S. a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţiune este legată în marea sa majoritatea de Ucraina Sovietică prin comunitatea soartei istorice, cât şi prin comunitatea de limbă şi compoziţiune naţională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părţii de nord a Bucovinei către U.R.S.S. ar reprezenta, este drept că numai într‑o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. şi populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în Basarabia.
Guvernul U.R.S.S. propune guvernului regal al României:
Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia;
Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele sale potrivit cu harta alăturată.
Guvernul sovietic îşi exprimă speranţa că guvernul român va primi propunerile de faţă ale U.R.S.S. şi că aceasta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale paşnică conflictul prelungit dintre U.R.S.S. şi România.
Guvernul sovietic aşteaptă răspunsul guvernului regal al României în decursul zilei de 27 iunie curent.” (A. Vianu, C. Buşe, Z. Zamfir, Gh. Bădescu, Relaţii internaţionale în acte şi documente, vol. II (1939–1945), 1976, p. 49–52.)
Guvernul Regatului României a încercat, fără succes, calea unor tratative cu U.R.S.S., fiind silit până la urmă să se supună presiunilor fără precedent ale puternicului vecin comunist. Represiunile au început imediat după cedare, orice semn de nesupunere fiind sancţionat cu închisoarea, deportarea sau chiar moartea. Cedarea Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa avea să fie însă doar începutul tragediei. Au urmat cereri tot mai insistente din partea Ungariei, susţinută de Italia şi de Germania, cereri referitoare la Transilvania şi regiunile vestice. Tratativele, în timpul cărora România a propus un schimb de populaţie între cele două ţări, nu au condus la niciun rezultat. Ca urmare, Germania şi Italia au impus României cedarea către Ungaria a aproape jumătate din teritoriul aflat în dispută, cu peste 50% din populaţie de etnie românească. Faptul că decizia luată la Viena a fost premeditată de Germania şi Italia şi impusă României reiese din telegrama trimisă de ministrul Mihail Manoilescu spre Bucureşti, în 29 august 1940. În acest document, înaltului demnitar român totul îi apare „ca o piesă scrisă dinainte, în care nicio singură vorbă, niciun singur gest nu se poate schimba”.
Fragment din vol. Istoria României moderne, Editura Ideea Europeană, 2019
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
