Personalităţi europene de origine română. Elena Văcărescu (1868‑1947)
Studiind bogata colecţie de reviste în limba franceză de la începutul sec. al XX‑lea, dedicate teatrului, muzicii şi culturii, precum Comœdia Illustré, Le théatre sau L’Illustration, deţinută de Colecţia „C.I. şi C.C. Nottara”, remarcăm numele câtorva importante personalităţi feminine de origine română, a căror carieră artistică şi diplomatică a adus mari beneficii ţării noastre, care au promovat cultura naţională, ori de câte ori li s‑a ivit ocazia: Elena Văcărescu, Martha Bibescu, Mărioara Ventura, Elvira Popescu, Hariclea Darclée, Florica Cristoforeanu şi altele.
Elena Văcărescu, fiica poetului Iancu Văcărescu, este una dintre româncele cu notorietate pe plan internaţional. Descendentă directă a boierilor Văcăreşti şi Fălcoieni, Elena Văcărescu a fost o scriitoare şi un adevărat diplomat al culturii române, dedicat promovării acesteia peste hotare. A continuat tradiţia familiei sale de a se exprima prin intermediul literaturii şi chiar dacă a scris numai în limba franceză, a urmat îndemnul strămoşului său, Enăchiţă Văcărescu, „testamentul” spiritual al acestuia: „Urmaşilor mei Văcăreşti, las vouă moştenire / Creşterea limbei româneşti / Şi‑a patriei cinstire!”; prin activitatea sa, a contribuit la afirmarea culturii române în Europa, cultivând spiritul naţional cu mândrie.
Cultivată, cu o inteligenţă vie, având studii la Sorbona, Elena Văcărescu a făcut parte timp de patru ani din suita Reginei Elisabeta. În acel context l‑a cunoscut pe prinţul Ferdinand, viitorul rege al României, dar povestea lor de dragoste nu a avut sorţi de izbândă, deoarece Regele Carol I, precum şi consiliul de familie Hohenzollern‑Sigmaringen nu au aprobat căsătoria prinţului cu cineva ce nu avea rang nobiliar, chiar dacă strămoşii săi erau de viţă boierească autohtonă. Regina Elisabeta sprijinise iubirea celor doi şi din raţiuni diplomatice… gândind că o astfel de alianţă ar fi întărit legăturile Casei Regale cu ţara de adopţie.
Autoexilată în străinătate din pricina reacţiilor agresive ale unei anumite categorii a presei, Elena Văcărescu a suportat cu stoicism calomniile şi injuriile, răspunzând, poate surprinzător pentru
mulţi, printr‑o viaţă dedicată României. Stabilită în Franţa în 1891, va publica în continuare poezie de factură romantică şi va primi al doilea premiu al Academiei Franceze (după „Chanson d’amour” din 1886), pentru „Le Rhapsode de la Dâmboviţa”, în anul 1900. Au urmat scrieri diverse: proza („Amor vincit”, „Le Sortilėge”), prelucrări folclorice („Nuits d’Orient”, „Dans l’or du soir”), teatru („Cobzarul”, „Stana”, „Pe urmele dragostei”) şi memorialistică („Mémorial sur le mode mineur”, „Le roman de ma vie”). Pe lângă lucrările literare şi conferinţele susţinute, Elena Văcărescu a tradus în limba franceză opera unor importanţi poeţi români: Mihail Eminescu, Octavian Goga, Ion Minulescu, George Topârceanu şi Ion Vinea.
La Paris, scriitoarea a frecventat saloanele cunoscute datorită personalităţilor ce le treceau pragul: Paul Valéry, Pierre Loti, Anna Brancoveanu de Noailles, Anatole France, Eleonora Duse, Aristide Brilland, Edmond Rostand, François Armand Prudhomme (care îi fusese profesor de poetică la Sorbona), sau Gabrielle D’Anunzio, pe care îl admira foarte mult, şi mulţi alţii. Ulterior, Elena Văcărescu va avea propriul ei salon frecventat, de asemenea, de scriitori, artişti, diplomaţi, politicieni şi alţi oameni de seamă.
În timpul Primului Război Mondial, a făcut propangandă României sprijinind, alături de ceilalţi români cu influenţă care trăiau în străinătate, ideea Unirii – act istoric de mare însemnătate ce se va concretiza, după cum se ştie, în anul 1918.
Dar Elena Văcărescu începuse încă din 1912 să se implice activ în promovarea culturii naţionale autentice, atât franceze, cât şi române, când împreună cu N. Iorga participase la înfiinţarea „Ligii Culturale Române”. În 1920, a făcut parte din delegaţia României la Societatea Naţiunilor (fiind prima femeie cu rang de ambasador!), a fondat împreună cu Paul Valéry Institutul Internaţional pentru Cooperare Intelectuală, iar în 1930, Comitetul Internaţional pentru Difuzarea Artei şi Literelor prin Cinematograf. În anii ce au urmat, a ţinut numeroase conferinţe în care a promovat cultura franceză şi română, scoţând în evidenţă legăturile dintre acestea, în Italia, Spania, Polonia, Cehia, Germania, Elveţia, Olanda şi bineînţeles, Franţa. A fost ataşat de presă şi consilier cultural pe lângă Legaţia Română de la Paris. A promovat idei revoluţionare în epocă, precum „protecţia dreptului la proprietate intelectuală”, „drepturile femeilor şi copiilor”, „lupta împotriva discriminării”, încurajând astfel „emanciparea” socială a femeii.
Camil Petrescu observa, cu privire la Elena Văcărescu, faptul că „o asemenea personalitate onorează două literaturi”, în timp ce Tudor Vianu conchidea: „Franţa a fost pentru ea o doua patrie, caldă şi primitoare, în mijlocul căreia, ea a rămas… româncă!”
O parte dintre titlurile lucrărilor sale denotă preocuparea pentru tematica inspirată din folclorul naţional românesc. Exemple în acest sens nu sunt doar volumul de poezii „Le Rhapsode de la Dâmboviţa”, romanul „Stana” sau poemul „Le Cobzar”, ci şi multe dintre versurile sale, ce poartă amintirea copilăriei şi adolescenţei petrecute pe dealurile Târgoviştei. Poemul sus‑amintit a stat la baza libretului operei „Le Cobzar”, creat în colaborare cu Paul Millet, muzica fiind semnată de Gabrielle Ferrari. Spectacolul acesta poate fi considerat prima creaţie lirică având subiect românesc, montată în străinătate. Jucată pentru prima oară la Monte Carlo în 1909, opera va fi reluată la Paris, în 1912, de l’Académie Nationale de Musique şi, în vara aceluiaşi an, de L’Opéra. Un articol elocvent şi elogios despre acest spectacol a apărut în „Comœdie Illustré” din luna aprilie 1912, precum şi în presa bucureşteană a vremii.
Colecţia „C.I. şi C.C. Nottara” deţine numărul respectiv al revistei franceze, alături de altele din perioada anilor 1909‑1914. Revista în format mare, cu copertă color şi numeroase ilustraţii, era o prezenţă apreciată de publicul parizian şi nu numai, pentru că abonaţii săi se aflau şi în multe alte oraşe europene, inclusiv la Bucureşti. Din paginile revistei, aflăm informaţii despre spectacol. Decorurile lui Rochette şi Landrin erau inspirate de peisajul pitoresc al plaiurilor româneşti, iar costumele, comandate special în România pentru a fi cât mai autentice, au contribuit prin cromatica deosebită la redarea atmosferei inedite… Rolurile principale erau interpretate de: J. Hatto, Lapeyrette, Dubois‑Lauger, Muratore, Nansen, Note şi alţii, iar personajele aveau nume precum: Iana, Stan, Nedelea, Viorica, Pradea, La tzigane, Le berger etc. Intriga, ce ne‑ar părea poate simplă şi previzibilă astăzi, un „fait‑divers”, cum spune cronicarul francez, a avut succes în epocă pentru că se înscria în stilul apreciat în general, de melodramă romantică. Dinamism, acţiune, răsturnări de situaţie, crime pasionale şi deznodământ tragic, pe fundalul unei muzici bine ritmate, dar şi lirice pe alocuri. Publicul a fost cucerit imediat nu doar de povestea în sine, ci şi de originalitatea spectacolului. Articolul din „Comœdie Illustré” explica publicului francez ce este „cobza” şi cobzarul („est un ménestrel populaire”) şi vorbea despre dansurile cu specific românesc „Horas” şi „Ciocârlia” care au inspirat coregrafia lui M. Clustine. De asemenea, jurnalistul menţiona caracterul latin al culturii de pe malurile Dunării.
Elena Văcărescu scria în memoriile sale: „[…] am respirat adierea parfumată a primăverilor noastre […] şi am învăţat că ideea românească nu se poate disocia de cultul trecutului românesc”. În conferinţele susţinute la Paris, dar şi în memorii, mărturisea dorinţa de a aduce în atenţia parizienilor un crâmpei din viaţa românilor, precum altădată iubita sa regină, ce semna sub pseudonimul Carmen Sylva, sau marele său înaintaş Vasile Alecsandri, care câştigase în 1878, la Montpellier, primul premiu internaţional din literatura română, cu legendara sa poezie dedicată gintei latine.
Meritele Elenei Văcărescu au fost recunoscute de Academia Franceză şi de Academia Română, fiind prima femeie primită de aceasta. I‑au fost decernate Legiunea de Onoare franceză în grad de Cavaler în 1927 şi Ordinul Coroana României în grad de Mare Ofiţer în 1933.
În scrierile sale, cunoscutul critic literar Şerban Cioculescu remarca „sensibilitatea exponenţială a înzestratei poete de limbă franceză, care cu fapta, cu cuvântul şi cu versul, el însuşi acţiune, a stat necontenit în serviciul îndepărtatei sale patrii, pentru ea, omniprezentă”.
Bibliografie/ articole: „Le Cobzar” în revista Comœdie Illustré, 15 avril 1912 (Colecţia „C.I. şi C.C. Nottara”); „Un secol de la triumful Cobzarului la Paris” de Simona Lazăr (Jurnalul.ro, 30 martie 2012); „Elena Văcărescu – exilată din dragoste” de Veronica Blaj (Revista Floare albastră, 17 martie 2019); „Femei în diplomaţie” (Arhivele M.A.E., 21 septembrie 2019); „Portret: Elena Văcărescu, prima femeie primită în Academie, poeta neliniştii divine” de Răzvan Moceanu (RADOR, 17 februarie 2020)
■ Scenograf, muzeograf, Colecţia „C.I. şi C.C. Nottara”. Muzeul Municipiului Bucureşti
Corina Iliescu
