Evident că România este „altfel” în raport cu alte ţări. Dacă nu ar fi aşa, nu s‑ar chema România. Dar nu este „altfel” în sensul că românii nu ştiu cine sunt şi de unde vin, că nu au habar cum s‑au format ca popor romanic, că se simt frustraţi de „tăcerea de o mie de ani a izvoarelor”, că au sentimentul nimicniciei lor ancestrale, că percep încă acut dominaţia otomană de secole la rând, că au complexul de supuşi ai marilor puteri, că‑şi supralicitează eroii naţionali, că şi‑au făcut un mit din Mihai Viteazul, că sunt mândri de apartenenţa lor în Ardeal, pentru sute de ani, la „civilizaţia superioară austro‑ungară”, că Marea Unire ar fi fost un „cadou” al Antantei victorioase la finele Primului Război Mondial, că percep greşit perioada interbelică drept „epocă de aur”, că i‑ar urî din convingere interioară profundă pe străini, că nu ar fi capabili de nimic constructiv, creator şi înălţător.
De fapt, românii, fireşte aceia care sunt preocupaţi de originile lor etnice, ştiu bine cine sunt. Cei care nu au astfel de curiozităţi, ca şi milioane de francezi, de englezi, de germani sau de americani, nu ştiu şi nici nu sunt afectaţi de această lacună a lor. Este un fapt comun azi că românii sunt urmaşii populaţiei daco‑romane, vorbitoare de limbă latină populară, peste care au venit slavii şi alţi migratori, cu care aceşti latinofoni s‑au amestecat şi pe care (iniţial latinofonii şi apoi românii) i‑au asimilat. La fel, este un truism faptul că limba română este neolatină şi face parte dintre limbile romanice.
Nu este deloc de mirare nici faptul că românii, fiind cel mai numeros popor din sud‑estul Europei, au o regiune de formare a lor ca popor foarte extinsă, situată acolo unde traco‑daco‑geţii au fost cuceriţi de romani. De aceea, aria de etnogeneză românească a fost şi la nord şi la sud de Dunăre, dar, din secolul al VII‑lea încoace, baza etnică românească s‑a situat la nord de fluviu, românitatea balcanică intrând în recul. Românii nu au fost nomazi, ci păstori transhumanţi sau pendulatori, iar existenţa unor cuvinte româneşti asemănătoare cu cele albaneze vine din substratul tracic comun şi nu din vecinătatea geografică a celor două popoare. „Tăcerea de o mie de ani a izvoarelor” nu există, fiindcă daco‑geţii şi daco‑romanii sunt atestaţi, direct şi indirect, până prin secolele V‑VI d. Hr., iar vlahii (blacii, valahii, Walachen, volohii, ulacii, olachi etc., conform cu etnonimele date de străini românilor) încep să fie receptaţi de prin secolul al IX‑lea d. Hr. Românii nu aveau cum să fie pomeniţi în izvoare scrise înainte de a exista ca popor, adică înainte de secolele IX‑X d. Hr. La fel s‑a întâmplat cu toate popoarele romanice, care încep să existe ca entităţi etnice deplin constituite de pe la anii 800‑900 încoace. Nu poţi cere istoriei să consemneze ceva ce încă nu există.
Se spune că după orice etnogeneză poporul respectiv trebuie să se organizeze, adică să‑şi alcătuiască structuri politice şi administrative. Românii au îndeplinit acest criteriu după specificul lor. Ideea că românii au fost înapoiaţi şi pentru că şi‑au format târziu statele lor medievale şi că acestea, odată formate, ar fi fost mereu vasale marilor puteri nu este decât o prejudecată. Statele noastre centralizate în spirit occidental s‑au format, într‑adevăr, mai târziu şi, de fapt, ele nu au fost niciodată ca acelea din Apus, fiindcă lumea noastră politică a fost de influenţă bizantino‑slavă şi nu romano‑germanică. Dar românii nu au trăit niciodată în afara unor formaţiuni politice (numite de Nicolae Iorga „Romanii”), chiar dacă elitele acestora (pojghiţele subţiri din frunte) au fost uneori neromâneşti sau au fost eterogene. Pentru Evul Mediu, nici nu este potrivită noţiunea de stat, care vine din dreptul roman şi care este valabilă în Antichitate şi în Epoca Modernă şi Contemporană. În Evul Mediu, există domenii feudale, seniorii, marchizate, ducate, principate, regate, ocoluri, cnezate, jupanate, voievodate, crăii etc., iar din acestea au avut şi românii destul de devreme. Formaţiuni politice complet independente nu există aproape nicăieri în Evul Mediu şi, probabil, nici astăzi. Chiar şi împăratul de la Constantinopol se considera dependent de „împăratul cel ceresc” şi acţiona în consecinţă, îngrădit de anumite canoane. Habsburgii, Ungaria, Polonia sau Veneţia au plătit câteodată tribut sultanului, ca să scape de atacuri, presiune şi să amâne războaiele. Turcii nu au stăpânit niciodată Ţările Române în felul în care au stăpânit Grecia, Bulgaria, Albania, Serbia sau Ungaria propriu‑zisă, adică prin cucerire armată. Neocuparea militară a Ţărilor Române de către turci se explică prin mai mulţi factori (dezinteresul otomanilor, avantajele dominaţiei indirecte, linia de înaintare a islamului spre vest, nu spre nord şi nord‑est etc.), unul fiind şi rezistenţa armată a românilor şi îmbinarea judicioasă a acestei rezistenţe cu tratativele, cu concilierea. Nici domnii şi nici boierimea nu erau dispuşi la rezistenţă până la epuizare sau sinucidere şi bine au făcut alternând lupta (violenţa) cu negocierile (pacea). Războiul neîntrerupt frânge lanţul vieţii.
Românii nu au fost cei mai viteji din regiune, dar au luptat şi ei contra turcilor, în rând cu toate popoarele creştine din vecinătate. E drept că marile biserici romanice şi gotice ale Occidentului erau deja construite când românii luptau de zor cu turcii, dar, înainte de a lupta cu turcii, românii (ca şi ruşii, polonii, lituanienii, ungurii, saşii, secuii etc.) i‑au combătut pe tătari, pe cumani, pe pecenegi etc. şi, chiar dacă nu i‑au putut zdrobi dintr‑odată, i‑au împiedicat să năvălească în Occident, unde tocmai se construia o civilizaţie (inclusiv catedralele). De aceea, toate aceste popoare – între care şi românii – au avut secole la rând (de pe la 1400 până la 1700) conştiinţa că ele sunt „porţi ale Creştinătăţii”, că ele apără „Republica Creştină”, adică Europa cu valorile ei statornice.
Mihai Viteazul a fost un om al momentului, un om politic adaptat timpurilor sale, membru al Ligii Creştine, dar a fost şi un vizionar, un român conştient de sine şi de poporul său. Altminteri, domnul nu s‑ar fi ocupat de drepturile românilor din Transilvania, nu ar fi introdus în cancelaria transilvăneană limba română şi nu ar fi încercat să ridice biserica ortodoxă a Transilvaniei la rang de egalitate cu „religiile” oficiale. El nu a construit România atunci, la 1600, dar a creat premisele necesare acestui proces. De aceea, a fost transformat de români în erou naţional, după cum au procedat toate popoarele cu anumite personaje istorice proprii.
Nu ortodoxia şi slavonismul din Evul Mediu au fost de vină pentru stadiul nostru de dezvoltare, ci stadiul nostru de dezvoltare ne‑a orientat spre ortodoxie şi slavonism. Noi am rămas răsăriteni nu atât din pricina istoriei, cât a geografiei. Cu alte cuvinte, nu aveam cum să fim catolici într‑o „mare” ortodoxă şi într‑o regiune care ne învecina nu cu Roma, ci cu „Noua Romă”, grecizată şi, în parte, în Balcani, slavizată.
Ungurii au cucerit treptat pământurile pe care, între alţii, trăiau românii, aşa cum romanii cuceriseră, prin dreptul forţei, pământurile dacilor. Există, însă, câteva deosebiri între cele două procese: romanii au venit cu un model de civilizaţie avansată, superioară celei autohtone, pe când ungurii nu; ulterior, ungurii, fiind catolici şi apoi protestanţi, au intrat în aria de influenţă a Occidentului, unde au predominat de timpuriu competiţia, concurenţa, individualismul, setea de profit, moneda, băncile, capitalul etc. şi nu colectivismul, resemnarea, contemplaţia, fatalismul, confruntarea cu Islamul etc. Românii ardeleni, cu excepţia unei elite foarte subţiri şi târzii, cointeresate (sub 5% din populaţie) nu au fost atraşi de civilizaţia şi cultura maghiare, fără relevanţă şi fără putere de ademenire. Cultura maghiară era, pentru românii ardeleni, sinonimă cu asuprirea şi cu deznaţionalizarea. Majoritatea românilor din Regat doreau, în anii 1914‑1916 (în ciuda câtorva filogermani), intrarea României în Antanta ca să se unească Transilvania şi Bucovina cu ţara. Chiar şi dinastia noastră germană a susţinut, până la urmă, punctul de vedere al majorităţii.
Epoca interbelică are grandoarea ei, dar nu a fost o „vârstă de aur”. Marile puteri nu au făcut niciun „cadou” românilor prin tratatele de pace din 1919‑1920, fiindcă unirea era făcută de români încă de la 1918. Românii nu au trăit dictaturi mai multe şi mai lungi decât alte neamuri europene. La unguri, regimul totalitar s‑a instaurat în 1920, la italieni în 1922, la polonezi în 1925, la germani în 1933 etc. La români, lucrul acesta s‑a petrecut abia în 1938, sub forma regimului de autoritate personală a regelui Carol al II‑lea. Ura faţă de străini, şovinismul (inclusiv antisemitismul) nu au fost mai puternice la români în raport cu popoarele din jur. Este, evident, catastrofal faptul că aceste fenomene au existat şi ele sunt condamnate şi condamnabile, dar nu pot fi condamnate numai în cazul românilor şi numai cu referire obsedantă la români.
Ca să se poată face afirmaţii de genul celor de mai sus – cu accent grav pe înapoierea endemică a românilor – este nevoie de criterii clare de comparaţie. Eu cred că nu există pe lumea asta popoare bune şi popoare rele, după cum nu există culturi inferioare şi superioare, dar există stadii diferite pe care se află popoarele şi culturile, în funcţie de anumite criterii asumate şi fixate.
Românii şi‑au făcut istoria aşa cum au putut, ca mai toate popoarele din regiunea lor şi de talia lor. Nu‑i putem scoate pe români din mediul lor geografic şi istoric şi să‑i comparăm cu englezii, olandezii, cu georgienii ori cu senegalezii, fiindcă nu se vor obţine rezultate relevante. Pe de altă parte, românii au optat, în perioada lor de făurire a modernităţii, pentru modelul occidental de civilizaţie. În acest sens, se poate face critica evoluţiei lumii româneşti, care nu a putut sau nu a înţeles să fie consecventă pe această linie (după cum au remarcat analiştii, de la Maiorescu şi Lovinescu încoace). Dar a‑i amăgi mereu pe români că sunt incapabili din naştere, că nu au făcut nimic şi că sunt meniţi să nu facă nimic, fiind condamnaţi să moară, este la fel de mincinos şi de primejdios ca şi cum le‑ai spune că ei s‑au născut să fie stăpânii lumii, încărcaţi de glorie eternă şi că această glorie se va revărsa asupra lor spontan în curând. Românii nu pot să fie nici laşi cu toţii şi nici eroi cu toţii, nici proşti şi nici deştepţi fără limite, ci sunt oameni ca toţi oamenii. Unii români nu reuşesc să‑şi atingă visurile, alţii sunt corupţi, alţii fură, alţii se cred genii, alţii damnaţi de soartă. Dar care popor este format numai din oameni perfecţi? Ca să reuşească, şi românii, ca şi alte neamuri, au nevoie de sănătate fizică şi mintală, adică de educaţie, de şcoală serioasă. Educaţia bună nu se poate face prin şmecherii şi poveşti, nici prin ştiri false din media şi nici prin telefon mobil sau tabletă. Educaţia bună se face prin şcoală bună, adică prin efort susţinut. Numai educaţia bună ne poate scoate dintre anonimi şi chiar dintre mamiferele de rând, făcându‑ne „trestii gânditoare”, cum visa Blaise Pascal.
Trebuie să fie clar pentru oricine că România este „altfel”, dar nu din cauza nimicniciei românilor, că pentru că numai la noi curg Oltul şi Mureşul, numai la noi fetele aruncă pe case coroniţe de flori (sânziene) la Sânziene, numai la noi auzul poate percepe „cum bat în geamuri razele de lună” (Lucian Blaga). Fireşte, şi alţii au particularităţile lor, pe care noi nu le avem şi nu le înţelegem mereu. Oare nu s‑ar cuveni, totuşi, să le cunoaştem, să învăţăm cum să ne preţuim unii pe alţii, în loc să ne tot certăm, hulim şi minţim? Oare cum ar fi să iubim ţara asta a noastră în loc s‑o urâm? S‑a văzut vreodată pe lume vreo alcătuire statornică şi folositoare născută din ură? Nici România bună nu se poate edifica pe temeiuri rele. Însă din luciditate, generozitate şi iubire s‑au ridicat opere nemuritoare – inclusiv ţări – pe care, în ciuda „corectitudinii politice”, „nici furul nu va fura, nici vântul nu va strica”. Nu ar fi nefolositor să ne preocupăm – măcar câteodată – nu de ce este România „altfel”, ci de ce este România „astfel” şi s‑o înţelegem mai bine aşa cum este.
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
