Un călător în anteriu prin Europa în anii 1824‑1826
Marele boier cărturar Constantin (Dinicu) Golescu (7 febr. 1777‑ 5 oct. 1830) nu este primul român din vremea sa care a voiajat în Occident, dar este cel dintâi care şi‑a publicat impresiile într‑o carte. A scris‑o în limba română, a intitulat‑o: „Însemnare a călătorii meale făcută în anul 1824, 1825, 1826”, apoi a tipărit‑o pe proprie cheltuială la Buda, în anul 1826. Modest, mărturiseşte în cuvântul „Cătră cititor” că nu s‑ar fi încumetat „să apuce condeiul”, dacă nu ar fi fost îmboldit „mai mult de ruşine”. Ruşine că la noi nimeni nu scrisese încă o asemenea carte, în timp ce bibliotecile erau pline de volume cuprinzătoare de călătoriile făcute de „evropei”. Prin urmare, s‑a simţit dator să împărtăşească compatrioţilor: „orice deosibit lucru am văzut (…) şi orice obiceiu şi faptă bună am văzut” (p. 2) în timpul călătoriilor făcute cu diligenţa din Transilvania în Ungaria, Austria, Bavaria, până în nordul Italiei şi Elveţia.
Contrar aparenţelor, cartea nu oferă doar o descriere de călătorie, ci şi o amară meditaţie a autorului asupra tristei stări a ţării sale în comparaţie cu statele „Evropei” civilizate: „căci învederat lucru este că noi am rămas în urma tutulor neamurilor” (p. 61). Dinicu Golescu nu numai că surprinde decalajul de civilizaţie dintre români şi europeni, dar este şi primul care‑l prezintă într‑un mod sintetic. Călătoriile declanşează un proces de conştientizare a statusului, prin inevitabila comparare a celor văzute cu cele existente în locul de origine. „Dar cum puteam, ochi având, să nu văz, văzând, să nu iau aminte, luând aminte să nu aseamăn; asemănând să nu judec binele şi să nu poftesc a‑l face arătat compatrioţilor mei?” spune el în cuvântul „Către cititor” (p. 5). Scrierea abundă de înregistrarea diferenţelor („deosibirilor”), de „cum e la ei” şi „cum e la noi”. Paradoxal, sentimentul este încercat şi astăzi de mulţi dintre cei care urmează acelaşi traseu, deşi de la călătoriile lui Constantin Golescu au trecut aproape 200 de ani. Voiajând prin Occident în hainele sale orientale, însoţit de caietul în care‑şi notează conştiincios (în greceşte) priveliştile şi gândurile iscate de ele, autorul nu se simţea inferior lumii apusene. Prin educaţie, mod de gândire şi întreaga sa activitate politică şi culturală, el a fost un exponent al Luminilor şi unul din
„oamenii începutului de drum” în modernizarea societăţii româneşti.
Cunoscut de contemporani drept Dinicu Golescu, forma hipocoristică a numelui de botez Constantin, fostul mare logofăt al Ţării Româneşti preferă să semneze ca autor: „Constandin Radovici din Goleşti”. Radovici este patronimicul format, după moda timpului, prin adăugarea sufixului „‑vici” (fiul), de influenţă slavă, la numele tatălui, Radu Golescu (1746‑1818), fost mare spătar şi mare ban. Moşia şi satul Goleşti (pe atunci în judeţul Muscel, astăzi în Argeş) erau străvechi posesiuni ale acestui neam boieresc atestat din secolul al XVII‑lea. Prin diata (testamentul) din 1815, Radu a lăsat moştenire o avere considerabilă şi conacul din Goleşti lui Constantin, ultimul născut dintre cei patru copii ai săi din căsătoria cu Zoe, născută Farfara. De fapt, în această vreme Constantin Golescu locuia în Bucureşti, în impunătoarea sa casă de pe Calea Mogoşoaiei (Calea Victoriei) construită în stil neoclasic în anii 1815‑1820 (care, după moartea sa, va fi vândută de moştenitori statului român şi transformată ulterior în reşedinţă domnească şi palat regal).
Călătoriile lui Constantin Golescu prin „Evropa cea luminată” nu sunt, precum ale altor contemporani, pentru „desfătare”, ci de documentare. Motivul aparent al călătoriilor era acela de a căuta o şcoală bună pentru copiii săi: Ştefan (1809‑1874), Nicolae (1810‑1877), Radu (1814‑1882) şi Alexandru (1818‑1873). Conform propriei relatări, el a făcut trei drumuri spre Apus, având ca punct de plecare Braşovul: primul în 1824, când a ajuns în Italia trecând prin Buda, Viena, Triest şi Milano; al doilea în 1825, mergând la băi în Banat şi de aici la Pesta; al treilea în anul 1826, călătorind iarăşi din Braşov spre Bavaria şi Elveţia, când îi duce cu el şi pe cei patru băieţi, lăsându‑i pe cei doi mai mici la şcoala de cadeţi de la München, iar pe cei mari la Geneva. Într‑una dintre aceste călătorii se crede că a fost iniţiat în francmasonerie într‑o lojă din Elveţia.
Însemnările înregistrează tot ceea ce crede că poate servi ca bun exemplu patriei sale: plata impozitelor de către fiecare cetăţean, proporţionale cu veniturile fiecăruia, posibilitatea oamenilor harnici de a face avere prin muncă, funcţionarea ireproşabilă a transportului de călători („poştele”), mulţimea fabricilor care produc mărfuri pentru export, ajutorarea săracilor, numeroasele şcoli pentru toate formele de învăţământ, teatrele, bibliotecile ş.a. Ele nu sunt semnalate ca simple curiozităţi, ci cu rostul de servi ca învăţătură: „spre folosul naţii meale am însemnat”. Firea pragmatică şi formaţia iluministă îl determină să privească totul prin prisma utilităţii practice şi a învăţămintelor morale care puteau fi extrase din această experienţă.
Cartea întreagă este structurată ca o antiteză, o comparaţie între civilizaţia apuseană, prezentată idilic şi jalnica stare a Ţării Româneşti, pe care o cunoştea prea bine din propria experienţă ca mare dregător în vremea domniilor fanariote (ispravnic al judeţului Muscel, mare agă şi mare logofăt). În mai mult de o treime din text, Constantin Golescu dezvăluie, compătimeşte, acuză. Descrierile progreselor societăţii occidentale sunt intercalate cu „deosebite cuvântări” despre: „urmările ceale reale ce cunosc că să urma în patria noastră”: maltratarea ţăranilor pentru încasarea birurilor şi a taxelor inventate („rămăşiţurilor”), scutirile fiscale şi privilegiile boierimii, vânzarea slujbelor, abuzurile slujbaşilor, corupţia, aplicarea arbitrară a legilor, lipsa şcolilor, a spitalelor, luxul şi cheltuielile peste măsura veniturilor, neîncurajarea producţiei interne şi importul excesiv („Mare pagubă este la o ţară de a‑şi scoate tot materialul nefabricarisit, vânzându‑l în alte ţări cu un prost preţ şi apoi să‑l cumpere iarăşi cu preţ de 30 ori mai mult. Mare pagubă este când o ţară în veci cumpără toate lucrurile duprin alte ţări şi acelea nu cumpără nici un lucru fabricarisit dintr‑aceasta – cum este în ticăloasa Patria noastră”, pp. 227‑228) ş.a. Autorul nu se sfieşte să le facă publice, pentru că: „Mai bine să le cunoaştem, să le mărturisim, ca prin straşnică hotărâre să le îndreptăm, depărtând aceste focuri şi pârjoale din P
atria noastră” (p. 59).
Constantin Golescu este un călător sensibil la frumuseţea peisajelor, grădinilor şi operelor de artă din oraşele şi muzeele vizitate. Se minunează şi le apreciază, dar este evident că ceea ce‑l interesează cu adevărat este sistemul de guvernământ din locurile prin care trece, în care i se pare că domneşte dreptatea şi adevărul. Este impresionat de progresele tehnice, de prosperitatea economică, de buna administrare a proprietăţilor. Conducătorii i se par iubiţi sincer de popor şi locuitorii frumos îmbrăcaţi, bine hrăniţi şi vizibil mult mai fericiţi. De fapt, el construieşte o utopie a Occidentului menită să-i mobilizeze pe compatrioţi la reformarea societăţii autohtone, prin conlucrarea la „binele obştesc” şi bunăstarea Patriei. Constantin Golescu nu este primul şi nici singurul care propune în scrierile sale modelul civilizaţiei occidentale pentru ca ţara să progreseze, dar modul în care o face este cu totul inedit. Generaţia fiilor săi (revoluţionari la 1848, unionişti şi apoi miniştri şi prim‑miniştri în guvernele din timpul domniei lui Carol I) va începe transpunerea în practică a proiectului de modernizare a societăţii româneşti schiţat de înaintaşii din vremea de tranziţie.
Însemnarea călătoriei, imprimată la Tipografia Universităţii din Buda în 1826, nu a avut printre contemporani răsunetul pe care‑l merita. Ea a fost scoasă din uitare de Nerva Hodoş, bibliotecarul Academiei Române şi unul din autorii Bibliografiei româneşti vechi, care a retipărit‑o în anul 1910 la Bucureşti, fiind reeditată ulterior de mai multe ori. Ediţia din 1826, tipărită cu caractere chirilice, este de format in‑8 (21×12 cm), cu 237 de pagini şi încă trei nenumerotate la sfârşit. Două exemplare din această primă ediţie se află în Biblioteca Muzeului Municipiului Bucureşti.
■ Istoric, specialist Carte românească veche
Daniela Lupu
