Nicolae Breban • 80
Opera de romancier a lui N. Breban este întinsă ca suprafaţă, text, dar restrânsă – într-un sens superlativ, singular – ca profunzime, formă, alcătuire, procedee. Recunoaştem mai uşor decât cunoaştem, în cazul lui, o operă care se găseşte pe sine dintru început până la sfârşit.
Toate căile, nu doar literare, se pare că duc la roman. Iar în romanul românesc ele conduc la Breban (n. la 1 februarie 1934), zic şi eu, scriitor prin care totul devine, ceea ce deja este, roman, de la prima la ultima expresie vitală. Roman ca existenţă în continuă devenire, ca viaţă care se revelează prin ridicarea vălului limbajului literar. Orice încape în roman, dar nu oricine obţine vocaţia de intermediar al scopului romanesc. În prima sa propoziţie din Romancierul naiv şi sentimental, Orhan Pamuk constată că „Romanele sunt vieţi secunde”. Vieţi, fără reducţie ierarhică, ar spune Breban. Romanul, „gen” proteic sau chiar supragen, romanul adevărat, este unul de concepţie a vieţii, amestec de real şi imaginar, de viaţă şi ficţiune la modul als ob. Că romanul este o specie a extensiei temporal-istorice, iată ce crede şi Mario Vargas Llosa în Scrisori către un tânăr romancier.
În cazul lui Nicolae Breban, longevitatea creatoare trebuie remarcată imediat după aceea biologică. Cât timp a scris el roman şi cât alţi creatori semnificativi ai acestei specii epice? Fireşte, epoca istorică îşi impune condiţiile. Aceasta, contemporană, pe care o deplângem cu mai multă tărie, în (dez)ordinea ei istorică, aduce o compensare în ştiinţa medicală, făcând, statistic, viaţa cea scurtă ceva mai lungă. Cât priveşte statistica artistică, la acest punct de perspectivă situaţiile se tulbură.
Pare-se că N. Breban, clasic în viaţă, deţine întâietatea biologică şi creatoare între romancierii limbii române. Din 1965 până în 2014, va să zică, acest scriitor, romanesc în integralitatea expresiei sale, face, public, roman de vreo 49 de ani. Ioan Slavici, într-o viaţă relativ lungă (1848-1925), nuvelist şi romancier în fond dispersat artistic, îşi presară romanele de-a lungul a trei decenii (1894-1923). Hortensia Papadat-Bengescu (1876-1955), având o amprentă artistică mult mai personalizată în comparaţie cu Slavici, rămâne romancieră un deceniu şi jumătate (1923-1938), iar dacă ajungem în 1946, cu Străina, romanul ei recent găsit, nu atinge nici un sfert de veac. Mihail Sadoveanu păstrează recordul de vârstă biologică (1880-1961) şi creatoare (1904-1954), cea din urmă de o jumătate de secol, aproape deja atins de ilustrul romancier contemporan. Rămâne însă diferenţa majoră de situare epică a celor doi: Sadoveanu, îndeosebi în excelenţa sa de povestitor, faţă cu Breban, în excelenţa sa de romancier. Liviu Rebreanu are, în ambele ipostaze, viaţă şi operă, o carieră scurtă, respectiv aproape şase (1885-1944), apoi două decenii (1920-1940). Ceva mai mult i s-a dat lui Camil Petrescu (1894-1957), romancier între 1930-1957, dar cu adevărat, pe deplin el însuşi, performant, pentru un interval foarte scurt (1930-1933). În top mai regăsim şi pe accidentalii romancieri, Mateiu I. Caragiale, cu un roman cât o nuvelă mai extinsă, ori G. Ibrăileanu, pasagerul romancier, criticul, de altfel inegal, sedus de spectrele domeniului său de bază. Cel care schimbă şi unifică ori interferează polii scrisului critic şi ficţional, G. Călinescu (1899-1965), abia depăşeşte trei decenii (1933-1965) în postură de romancier. Dar dacă îl luăm şi pe el ca reper, în această ipostază, n-ar trebui să-l ignorăm, repetând minimalizarea însuşi a criticului şi istoricului literar Călinescu, nici pe Mircea Eliade (1907-1986), romancier vreme de patru decenii (1929-1980). Pe contemporanii stricţi, nu mai puţin, aplicând acelaşi criteriu al extensiei temporale, tot departe îi ţine autorul acum în discuţie. Petru Dumitriu (1924-2002), romancier pe durata 1951-1996, Marin Preda (1922-1980), între 1955-1980, Eugen Barbu (1924-1993), între 1956-1993. Formal şi substanţial ei au un sporit grad de impuritate şi alteritate, dar nu durabilitatea scrisului o măsor acum în mod direct. Ca să mai invoc un ultim exemplu, care este şi unul exemplar, celălalt înnoitor învingător, aflat însă pe o altă abscisă literară, Dumitru Ţepeneag, comportă alte coordonate estetice, acesta abrogând legile, definiţiile şi pragmatica romanului, chiar prin recurs – estetico-oniric – în… anulare.
Opera de romancier a lui N. Breban este întinsă ca suprafaţă, text, dar restrânsă – într-un sens superlativ, singular – ca profunzime, formă, alcătuire, procedee. Recunoaştem mai uşor decât cunoaştem, în cazul lui, o operă care se găseşte pe sine dintru început până la sfârşit. Poetologic, aceasta nu este polivalentă, dar monovalentă. O fericită, reuşită monovalenţă. Polivalenţa este şi la el generică: scriitorul poate fi înregistrat în curriculumul său creator ca prozator, romancier, nuvelist, poet, dramaturg, eseist, ceea ce nu infirmă însă monovalenţa estetică, poetologică, procedurală, (onto)retorică a scrisului său parcurs în totalitate. Cu amprentă apăsată, nu cu multiple operaţii care să o desfigureze prin mai multe feluri de închipuire, N. Breban devine – risc acest superlativ relativ – cel mai personal ori cel mai asumat dintre marii romancieri români. La modul elementar şi rafinat, adică esenţial, între romancieri sau metaromancieri, el rămâne şi, să spun astfel, cel mai de cuvânt. Cititorul său de bună credinţă literară şi existenţială îl găseşte, ca atare, în fiecare cuvânt. Scriitorul fuge în sine, în largul său. De fapt, în scrisul său, care îl urmează, în fapt îl conţine. Iată un autor care nu se delocalizează niciodată şi nicăieri într-un mod impersonal, întrucât acesta s-a localizat imediat, în sinea sa literară, estetică, (i)reală, nu în imediata apropiere ori realitate.
Pentru că Breban este irealist, fiind realist în sensul cel mai propriu sau personal. Se scufundă în şi se confundă cu sine sau, ceea ce este acelaşi lucru, cu lumea sa nu doar posibilă, dar mai cu seamă necesară, într-o ordine deplină a creaţiei. Este o ordine, în sens romantic, de altfel recunoscut uneori de autorul însuşi: în ins este lumea de la (re)naştere la extincţie. Astfel capătă acces adânc la multiplul uman ori mundan, având într-un fel originar acces la unul. El nu atinge, el posedă, unitatea în multiplicitate. Scriind roman de roman, roman după roman, trecând din roman în roman, marele romancier înaintează întorcându-se, se consolidează repetându-se, pe o vastă, proprie, spirală a comunicării integral ficţionale. Fiind acelaşi şi totodată altul, în felul acesta producând un roman sintetic, integral, total(itar) ca statut artistic, şi nu mărginit sociologic (rural, urban) sau structural-poetologic (observativ, analitic), N. Breban se lasă în esenţă regăsit, dar, în detalii, nu şi definitiv cunoscut exegetic, hermeneutic. Iar ceea ce este evident pentru roman, la el, este aidoma şi la scara întregului corp textual. Romanul, tot ce scrie, la el, sunt cale, adevăr, viaţă în limite autarhice.
