Răzvan Theodorescu • 80. Răzvan Theodorescu şi Cele două Europe

Conexiunile pe care le face el amplifică, dar nu sfrijesc identitatea românească, pentru că vorbesc de rădăcini şi de întregul ecosistem cultural-istoric care a nutrit, în mod discret, această identitate. Cartea lui Răzvan Theodorescu nu ne arată doar de unde venim sau de unde ne tragem, ci mai degrabă ce ducem cu noi…

De multă vreme nu am mai citit cu atâta încântare un volum de istorie culturală scris de un istoric român. Piaţa e dominată fie de făcături (sper că făcătura primordială a ieşit definitiv din schema de producţie odată cu recentele dezvăluiri care îi identifică discursuri şi activităţi trecute ocultate în scopul discursurilor şi activităţilor de azi, radical opuse celor de ieri!), fie de oameni care, deşi altminteri bine pregătiţi, au o agendă ideologică extrem de vizibilă, pe care şi-o poartă ca pe o floare de plastic la butonieră, stricând impresia. Această agendă ideologică poartă numele de demitizare, dar e vorba mai puţin de o elucidare lucidă a unor chestiuni istoriografice controversate şi mai mult de o bagatelizare a unor puncte de rezistenţă ale istoriei naţionale, bagatelizare operată, atunci când nu e făcută la modul brutal-amatoristic impus de făcătura-primordială, cu instrumente nominaliste, adică prin apelul la definirea, redefinirea şi prefirarea până la destrămare a unor concepte, personalităţi şi momente istorice. Lucrurile/ personalităţile/ instituţiile devin cuvinte (familia, de exemplu, devine un contract), iar cuvintele sunt înmulţite până la totala dispariţie a sensului. La final, rămânem cu istoria ca „poveste spusă de un idiot”, „plină de zgomot şi de furie şi neînsemnând nimic”.

Clişeele istoriografice sau culturale – de gen „Eminescu, poetul nepereche” sau „Blaga, poetul mut ca o lebădă” sau „tradiţionala ospitalitate/ vitejie românească” – nu pot fi combătute prin anti-clişee istoriografice sau culturale. Ochiul minţii nu vede nimic nici în lumină orbitoare, nici în beznă totală. Ai nevoie de contururi ferme şi de colorit nuanţat. La urma urmelor, oricât de postmoderni ne-am da, nu ne raportăm la realitate prin prisma Demoazelelor din Avignon decât dacă suferim de vreo afecţiune a sistemului nervos. În viaţa de zi cu zi majoritatea celor mai postmoderni dintre noi e extrem de clasică, adică de pragmatică, căutând o existenţă de contururi ferme, aventuroasă doar în detalii, nu în structură.

Clişeele exaltat-şcolăreşti nu pot fi combătute cu ajutorul „demitizărilor”, ci doar cu ajutorul aprofundărilor, al lărgirii cadrului de referinţă acolo unde e cazul. De exemplu, nu are rost să fugi de clişeul unui Ion Creangă sfătos şi inocent oprindu-te în halta de capăt de linie a unui Creangă mare liubovnic. Combatem clişeul cu anecdota. Ar fi mult mai interesant de scos la lumină activitatea de mare sprijinitor al copiilor săraci a lui Creangă, de apostol al mahalalelor Iaşiului, pentru că asta ne-ar spune ceva nou şi relevant şi despre Creangă, şi despre lumea în care trăia el.

Dar pentru a face acest gen de aprofundări cu ajutorul microistoriei şi al istoriei culturale sau economice pe durate lungi ai nevoie de multă ştiinţă de carte şi de pasiune pentru subiectul cercetat. Pentru că universalul nu poate fi bagatelizat cu ajutorul particularului – al voltaireanismului istoriografic, al nominalismului postmodern – decât acolo unde nu ştim a citi universalul în particular şi a înţelege structura ascunsă în spatele individualului. Istoria conţine şi se naşte şi din accidente, dar nu poate fi alcătuită numai din întâmplări. Dacă ar fi aşa, ar trebui ca, în loc de cărţile demitizatorilor de vârf, editura lor să vândă lozuri în plic cu răvaşe istoriografico-filosofice.

Tocmai această ştiinţă de carte şi această credinţă în substanţialitatea straturilor de istorie prelevate şi explorate, straturi care nu sunt tratate ca detritus lipsit de semnificaţie, ci ca părţi consistent-semnificative ale realităţii trecute, prezente şi, uneori, şi viitoare, m-a entuziasmat la cartea lui Răzvan Theodorescu. Dacă erudiţia academicianului nu e de natură să mai surprindă pe cineva, aplombul eseistic al lui Răzvan Theodorescu mi s-a părut irezistibil. E o carte care, se vede de la o poştă, are miză pentru autorul ei, o carte barocă, bizantină, aşa cum e şi spaţiul de predilecţie al istoricului de artă, în care luminile şi umbrele, trompe-l’oeil-ul, punctele de fugă iezuite şi distincţiile subtile şi pline de miez se succed cu nonşalantă celeritate.

Din start, reacţionând implicit la tehnicile nominaliste de care vorbeam, care tranformă „România” în „Românii”, „identitatea” în „identităţi”, în fine, singularul ontologizant în plural relativizant, reacţionând, aşadar, împotriva celor care ne tot înmulţesc, pentru a le dilua, „identităţile” în numele unor entităţi monolitice şi din punct de vedere conceptual, şi ideologic (nu avem o Patrie, ci „patrii”, mici, desigur, sau „Românii”, dar o singură „EUropă”), Răzvan Theodorescu se uită în lumină la conceptul de „Europa” arătând că, aşa cum e folosit de birocraţiile politice şi mediatice dominante, pare un concept cu aer de „cazarmă”. E singularul unui absolut conformism ideologic/ cultural pe care Theodorescu îl respinge în numele realităţii unei Europe Răsăritene pe care o teoretiza cândva şi Constantin Noica: „Într-o ipoteză […] care îmi pare şi verosimilă şi atrăgătoare, Europa viitorului va fi din nou divizată după acest moment de iluzorie unitate. Absolut iluzorie, pentru că Europa consumeristă a Apusului şi Europa ideocratică a Răsăritului sunt realităţi tangibile în fiecare zi […] Europa va dura, va fi înainte de toate Europa regiunilor, continentul tradiţiilor umaniste, cel al unor mari descoperiri ştiinţifice, un superb teritoriu al nostalgicilor instalaţi în amintitele tradiţii. Dar istoria cea mare se va face, probabil, în altă parte. Aceste gânduri m-au condus, mai demult, la discutarea celor două Europe complementare care, în mod limpede, spulberă iluzia unei Europe unice cu iz de cazarmă, ţine seama de criteriile etnice, economice, religioase şi confesionale ce separă psihologiile comunitare, pune în lumină naţionalismele pozitive în cadrul unui internaţionalism globalizant”.

Începută în această cheie, cartea se încheie aşijderea, cu precizarea că, în anul Centenarului, se cuvine ca oamenii de carte din România să iasă dintre limitele autocenzurii – limite care îi fac pe lexicografi să dea, în DEX, o definiţie a naţionalismului mult mai prudent-îngustă decât cele din Oxford English Dictionary sau din Larousse – şi să afirme răspicat, alături de toţi marii oameni de cultură care au ctitorit România, de la Alecsandri, Bălcescu şi Kogălniceanu la Iorga, Lucian Blaga şi Pârvan, că: „În numele acestei istorii a ideilor româneşti, afirmată de câteva ori chiar în acest loc, în anul Centenarului se cuvine ca aici, în aula Academiei Române, să declarăm sonor că naţionalismul este o doctrină pozitivă şi că celebra sintagmă a lui Kipling my country right or wrong poate fi însuşită de orice fiinţă normală care, în mijlocul mondializării, are o patrie. Iar pentru foarte mulţi dintre noi patria aceasta se numeşte încă România” (338).

Judecând doar după aceste două citate, am putea crede că, între coperţile ei, cele trei sute patruzeci de pagini ale cărţii sunt un continuu apel la răzmeriţă antieuropeană, la populism xenofob sau la izolaţionism păşunist. Cam aşa ne-ar impune cheia de lectură europeană sau EUro-Atlantică (nu am înţeles niciodată de ce SUA se ascund în această sintagmă în valurile oceanului, de parcă nu ar fi fost încă descoperiţi), care vânează delicte de opinie şi extremism în orice text care vorbeşte în numele unor identităţi sau comunităţi altele decât cele imaginare/ inventate sau civice.

În fapt, Răzvan Theodorescu ne oferă, în această carte, o binevenită lecţie de naţionalism pozitiv, civilizat, constructiv, cultivat, benefic, istoricul elaborând atât ideea României ca parte a unei Europe Răsăritene sau Pontico-Mediteraneene – unde s-au pus, şi de multe ori s-au şi rezolvat în moduri specifice, de elasticitate organică, probleme de convieţuire multiculturală care se vor astăzi rezolvate birocratic –, cât şi traseul edificării identităţii naţionale a românilor. Din ambele perspective, modul în care Răzvan Theodorescu îmbină istoria artei cu istoria culturală şi politică şi cu istoria socială este extrem de stimulant, amintind de exerciţiile similare întreprinse de Iorga – care a construit naţionalismul românesc şi prin numeroase cărţi de călătorie, prin reportaje – sau de Gh. I. Brătianu, ale cărui perspective geopolitice sunt aici revalorificate lucid.

Din prima categorie fac parte textele grupate în secţiunea „Europa cea mare şi noi”, în care Theodorescu explorează substanţa specificului cultural-politic euromediteran, în al cărui arc se înscriu şi continuităţile istoriei Ţărilor Române. Răzvan Theodorescu e sceptic faţă de „geografiile halucinante, croite după criterii politice obscure”, care încearcă să dea substanţă unei „Mitteleuropa” care ar fi altceva decât expresia „Austrocraţiei” (51-58) şi care, în schimb, fac din Europa Răsăriteană o simplă anexă a Uniunii Sovietice, o realitate ideologic modelată, iar nu o realitate istorică, geografică şi culturală preexistentă Războiului Rece şi care i-a şi supravieţuit pentru că e legitimă (19). Oricine a studiat sau a predat istoria într-o universitate nord-americană se va fi mirat de prezenţa limbii române în departamentele de limbi slavice, iar nu în cele de limbi romanice, prezenţă motivată nu de criterii epistemologice, ci de considerente instrumental-politice.

Contrar idEUlogiei care a făcut ca temeiurile creştine ale Europei să fie eliminate din aşa-zisa „constituţie” a unui continent-baracă – baracă de cazarmă militară sau de lagăr de refugiaţi –, Răzvan Theodorescu accentuează că singura unitate a continentului rezidă „într-un singur punct” care e şi „unicul său liant: este vorba de creştinismul său tradiţional”: „Căci, nu trebuie uitat, «europenitatea» rămâne, înainte de toate, apartenenţa la tradiţiile Ecclesiei”. A fi european mai presupune şi „conştiinţa de a aparţine unui loc mirabil care a generat atitudini şi sentimente fundamentale ale oamenilor – antropocentrism, filantropie, măsură în sfera esteticii şi în cea a moralei –, semnifică orgoliul că, dincolo de tehnologiile sofisticate americane, dincolo de misticile panteiste asiatice, continentul tău rămâne cel căruia i se datorează pagini esenţiale ale culturii umanităţii” (25). În acest context, specificul Europei Răsăritene e dat şi de „transmiterea adevărului creştin către fiecare popor, în limba sa naţională”, de sinodalitatea şi ecumenicitatea Ortodoxiei, precum şi de rolul pe care îl joacă laicii în Răsăritul Ortodox. Prin urmare, Răzvan Theodorescu ne îndeamnă să nu uităm că Europa s-a născut „la poalele Acropolei ateniene, în inima Răsăritului balcanic” şi că, tocmai de aceea, vechile moduri de a se autoconstrui şi autocultiva ale acestui spaţiu socio-istoric au valoare de axe istorice.

Una dintre aceste axe istorice este cea a „coridoarelor culturale” ale Europei de Sud-Est, adică a drumurilor sau culoarelor medievale de-a lungul cărora au circulat mărfuri şi idei, soldaţi şi erudiţi, de la Sud la Nord, „legând Bizanţul, Bulgaria, Albania, Serbia, Ungaria, ţările române, fără să uităm spaţiul dalmat, italo-pontic, polono-lituanian şi microasiatic, într-un singur şi acelaşi organism cultural, viu şi activ” (72). Semne ale acestor culoare sunt şi drumurile creştinismului popular, axele marcate de cultul Sfântului Dumitru (de la Salonic, prin Macedonia, Serbia, până în Ungaria Meridională, la Szeged) şi, diferit, de cel al Sfântului Gheorghe (de la Bosfor la gurile Dunării) (85).

Dacă în prima parte a cărţii Răzvan Theodorescu trasează această hartă a Europei de Răsărit, în a doua parte dă viaţă în minuţios detaliu acestui peisaj cu ajutorul unei formidabile evocări a începuturilor culturii române din prima modernitate, cea a secolului al XVI-lea. Răzvan Theodorescu apelează la artele plastice pentru a detecta structurile mentale şi culturale ale românilor, încercând să coreleze cultura scrisă cu arta şi făcând din artă un preţios indiciu al mentalităţilor româneşti chiar şi pentru epoca premergătoare primelor documente scrise în limba română.

Tot de domeniul verificării plastice a unor ipoteze formulate şi rezolvate doar cu argumente de istorie literară şi sociologie a culturii ţine şi extrem de via evocare a lumii munteneşti a secolelor XVII-XIX, prin comparaţie cu lumea moldavă a acelor secole, Theodorescu confirmând şi nuanţând ideile lui Garabet Ibrăileanu despre originea aristocratic-moldavă a spiritului „critic”, adică sceptic faţă de înnoiri formale, conservator, în cultura românească. Energia stării a treia valahe, din care au urcat boieri, revoluţionari şi boieri-revoluţionari, discursul literar sau plastic al negustorimii şi al clerulului de mir valahe, cu energia şi sincronismele lor revoluţionare, sunt minunat scoase la lumină, confirmând parcă intuiţiile lui Răzvan Theodorescu din unele din minunatele sale medalioane istorice din Istoria văzută de aproape (1980).

Neştirbită rămâne şi admiraţia lui Theodorescu pentru Moldova rădăcinilor sale, paginile dedicate bisericii din Mihăileni, ctitorie a lui Mihail Sturdza, sau Bisericii Precista din Galaţi fiind nu doar savante preumblări care aduc aminte de buna tradiţie a eseului istoric din secolul al XIX-lea, ci şi, cel puţin articolul dedicat ctitoriei lui Mihail Sturdza, un fastuos exerciţiu de smerenie, o elaborată punere în scenă a modestiei epistemologice scrisă cu vervă şi cu un cald umanism.

Contrar „demitizatorilor”, care aruncă asupra subiectelor tratate o plată lumină de neon, rece, analitică şi coclit-verzuie, care nu descoperă vreo adâncime, radiografiile spaţiului european profund, ascuns în istoria românilor, şi ale rădăcinilor răsăritene ramificate în aceste straturi profunde, învăluie cartea lui Răzvan Theodorescu într-o aură caldă, născătoare de identitate naţională, iar nu tribală. Conexiunile pe care le face el amplifică, dar nu sfrijesc identitatea românească, pentru că vorbesc de rădăcini şi de întregul ecosistem cultural-istoric care a nutrit, în mod discret, această identitate. Cartea lui Răzvan Theodorescu nu ne arată doar de unde venim sau de unde ne tragem, ci mai degrabă ce ducem cu noi.

Mircea Platon