Mi‑a scris cineva că a citit în arhiva Securității o notă informativă despre un cenaclu literar. Printre participanții la cenaclu era și numele meu. Da? Nu‑mi aduc aminte. Și ce pantofi aveam? Negri sau maro?
Un coleg de facultate era președintele asociației studențești din Timișoara, funcție plătită. Spunea că el fusese ofițer de Securitate și dezertase pe motiv că ofițerii erau cizme. Ne‑a arătat balconul unde în 1956 a stat cu mitraliera îndreptată spre Facultatea de Medicină. Deși era așa de slobod la gură, nimeni n‑a căscat pliscul și nu i‑a căzut cașcavalul. El îi trăgea clopotele unei asistente de la Catedra de germană. Eu, care fusesem arestat și anchetat la Securitate pe când eram minor, am priceput că el primise ordin să se combine cu nemțoaica, pentru a se infiltra astfel în Catedra de germană, care altminteri era impenetrabilă.
Securitatea arestase șapte elevi din clasa noastră în 1961. Cu doi ani în urmă, mai arestase alți șapte colegi de clasă, care au fost condamnați la 25 de ani și eliberați în 1964. Printre care și Paul Ion Popescu, ajuns senator sub umbrela lui Coposu. Mi s‑a cerut să dovedesc că nu eram spion american și că nu urmăream să răstorn guvernul. Poate nu știați, dar guvernul de la București era în pericol să fie răsturnat de niște copii din Caracal. E a opta minune.
Anchetatorul m‑a obligat să mă autodenunț și să‑mi denunț colegii. I‑am denunțat pe toți. Ăla se strâmba în spatele profesorilor. Ălălalt a spart geamul cu mingea. Ăia au sărit gardul școlii la un vecin și au furat corcodușe crude. Peste câteva zile, ne‑a restituit pe câțiva la părinții noștri, să ne dea părinții de mâncare.
Colonelul de Securitate de la Vulcan din București era de pe vremea lui Drăghici. El a dat ordin să fiu împachetat și adus în țară, de pe un șantier românesc din Germania de Răsărit. M‑au aruncat pe șantierul de la Rovinari și m‑au anchetat ca trădător de patrie. Și cu alte ocazii, iarăși am fost interogat, tot așa, să dovedesc că nu eram trădător de țară. Mulți diabolizează Securitatea și uită că adevărații diavoli erau cei care ne turnau în scopuri personale. Cu ce își pierdeau vremea securiștii lui Ceaușescu, în loc să pună mâna să îl aplaude, ca să prospere țara.
Pe de o parte, mă anchetau ca trădător, iar pe de altă parte, Vulcan îmi făcea formele să mă trimită pe șantier la Banyas, în Siria. Atunci, colonelul s‑a reorientat. M‑a invitat la restaurantul Gambrinus. Am refuzat politicos, că nu mănânc, mințind că urmam un tratament la stomac. Am refuzat să beau, spunând că luam antibiotice. Colonelul a mâncat și a băut copios. Mi‑a spus că toate informațiile de pe șantier în Siria vor trece prin capul meu de traducător. Și mi‑a cerut să îi raportez lui care sunt dușmanii poporului.
– Da, bineînțeles, așa o să fac. Așa și este. Siria, până la pacea de la Versailles, a făcut parte din Imperiul Otoman. Imperiul Otoman a fost dușmanul poporului nostru. Strămoșii noștri s‑au luptat cu otomanii, printre care erau și sirieni. Strămoșii noștri au măcelărit sirieni. Toți sirienii au rămas și acum dușmanii poporului nostru.
– Nu, nu! Las‑o pe‑asta! a zis colonelul. Vino mai încoace, la zilele noastre!
– Aha, da! Hitler! Nemții au fost mereu dușmanii poporului nostru.
– Lasă asta! Dușmanii poporului din vremea noastră!
– Acum pricep. Rușii! Rușii au fost și sunt dușmanii poporului nostru.
– Dușmanii poporului sunt printre noi, pe șantiere! Sunt români dușmani ai poporului! Tu să mi‑i raportezi pe dușmanii poporului, români de pe șantier!
– Bineînțeles! N‑o să‑mi scape niciun dușman al poporului! Poporul suntem noi, eu și dumneavoastră! Dacă‑l prind pe careva că e dușmanul poporului, îi dau pumni în cap, îi bag mâna în gât să‑l sugrum, îl iau de guler și vi‑l aduc cu șuturi în fund, să faceți ce trebuie cu el!
Colonelul m‑a privit îndelung și n‑a zis nimic. A priceput că făceam pe prostul și că n‑avea rost să mai insiste.
În consecință, nu m‑au mai trimis în Siria. Cei de la serviciul de personal mi‑au spus că nu mi‑a ieșit viza pentru Siria. Peste mai mulți ani, m‑au trimis din nou la Berlin. Pașaportul verde îmi expirase și mi‑au dat un pașaport albastru, pentru țările capitaliste. În pașaport aveam viza pentru Siria. M‑au mințit că nu primisem viza. Asta era pedeapsa pentru că am refuzat propunerea colonelului. Ce îi păsa colonelului că la Banyas munceau trei mii de români fără să aibă un traducător? De la aeroportul Berlin‑Schönefeld, am luat avionul la Stockholm‑Arlanda. Redactorul-șef de la revista Ord&Bild, în redacția căreia lucram, a publicat fotocopii de pe paginile din pașaportul meu, cu viza de Siria, și de pe legitimațiile mele nemțești de șantier din Berlin, într‑un articol despre Ceaușescu, scris de un suedez.
Autoritățile suedeze mi‑au cerut dovadă de „eliberare de cetățenia română”. Știau că niciun cetățean român n‑avea libertate. Am primit de la Ambasada Română din Stockholm formularul pentru renunțarea la cetățenie, exact în ziua când se împlineau nu mai știu câți ani de la ziua când fusesem arestat ca minor. Asta era semn de la Dumnezeu și de la tatăl meu, care la Odessa a primit frontal un glonț rusesc, a explodat în el și i‑a făcut o gură mare la ieșire prin spinare. A supraviețuit și a murit de infecție generalizată pe 25 mai 1944. Am completat formularul și l‑am trimis la ambasadă. Să rămână în arhivă că am cerut renunțarea la cetățenia română, în ziua când se împlineau niște ani de la arestarea mea.
L‑am cunoscut pe Osborne Bartley, fost guvernator de regiune din Suedia. A fost și la mine acasă de câteva ori (foto). Își petrecea iernile în palatul său de la Torrevieja, vecin cu terenul de golf. Venea din Spania să‑și facă la Stockholm Crăciunul și se întorcea de Revelion în Spania. Mă invita mereu la el de Crăciun și îmi acorda onoarea de a mă plasa la masă la dreapta lui. De fiecare dată îmi povestea că îl cunoscuse pe Ceaușescu la masă la Regele Suediei. Ceaușescu îi ceruse să îi împrumute palatul său, ca să dea o masă de reciprocitate Regelui. Îi mai ceruse și să‑i facă rost de un joc de șah din cristal, făcut de un suedez, uite așa de mare, cât cuprindea guvernatorul cu brațele. Ca să îl dea cadou nu știu cui, din cei cu care Ceaușescu punea țările la cale. I‑a trimis șahul prin Ministerul de Externe al Suediei. Nu mai tăcea ce admirație avea pentru Ceaușescu. Cel mai destoinic om de stat, dintre toți șefii de state cu care stătuse el la masă. Și stătuse la masă cu toți șefii de state veniți la Rege.
– Ce păcat că voi l‑ați împușcat! Mare păcat că l‑ați împușcat tocmai de Crăciun!
Mereu povestea același lucru, fără variațiuni. Îmi reproșa că l‑am împușcat pe Ceaușescu, de parcă eu l‑aș fi împușcat. Toți mâncau cu nasul în farfurie. Se făcuse o tăcere apăsătoare. Ca să rupă tăcerea aia penibilă, guvernatorul, om civilizat, nu ca mine oltean, a zis:
– Englezii de Crăciun mănâncă curcan la cuptor. Polonezii fierb un crap. Voi, românii, ce mâncați de Crăciun? Am fost informat că voi de Crăciun tăiați porcul. E adevărat?
– Nu. Noi îl împușcăm!
Mesenii au încremenit cu mâncarea în gură. De atunci nu l‑am mai văzut pe guvernator. Ceaușescu n‑a fost un porc. A fost patriot. Un erou nebun la cap. Dar nu mai suportam să mă acuze pe mine.
Mă luai cu vorba și uitai să vă spun că mi‑a împrumutat vila lui din Spania pe timpul verii. Mi‑a spus că l‑a invitat acolo iarna pe Hans Holmer, șeful poliției secrete din Suedia, despre care acum se știe că a orchestrat asasinarea lui Olof Palme. La scurt timp după ce și‑a încheiat misiunea, Holmer a murit de cancer galopant. Mâna nevăzută a istoriei trage apa. Bartley spunea că îl invitase pe Holmer să‑și petreacă acolo concediul împreună, ca să poată să culeagă informații la prima mână. Și să anuleze astfel informațiile obținute de Holmer la mâna a doua. Mi‑a spus că serviciile speciale din orice țară vor să știe totul despre concetățenii lor și despre foștii cetățeni, care trăiesc în străinătate.
M‑a asigurat că serviciile speciale din toate țările colaborează la supravegherea reciprocă și totală a tuturor cetățenilor din toate țările. Cel mai strict supravegheați sunt cei care sunt deosebit de periculoși. Adică scriitorii. Dacă sunteți scriitor și beți o cafea la Londra, Intelligent Service de acolo va informa Bucureștiul cât zahăr ați pus în ceașcă și cât bacșiș ați dat. Se știe totul despre dumneavoastră. Se știe exact câtă pastă de dinți puneți pe periuță și câtă hârtie igienică folosiți. Dacă din greșeală v‑ați luat chiloții pe dos, serviciile speciale vor ști asta înaintea dumneavoastră. Știu și CIA și Kremlinul și Beijing, se știe și în Noua Caledonie ce fel de crochete mănâncă pisica sau câinele dumneavoastră.
Toate agențiile secrete de informații se vor împotmoli în registrele lor și li se va prăbuși eșafodajul sub povara informațiilor inutile. Eu însumi plasasem printr‑un scriitor turnător informația că voi fugi din țară în Suedia. Știam că mă va turna și tocmai de aceea i‑am spus, ca să mă toarne. Aveam nevoie să știe Securitatea că voi fugi, ca să le încurc pistele. Așa mi‑am deschis pistă liberă. Au vrut să știe totul despre mine? Le‑am oferit pe tavă totul și încă ceva în plus. S‑au încurcat în informații contradictorii. Imperiile și toate puterile cad nu din lipsă de informații, ci din prea multe informații contradictorii.
Știți cine m‑a ajutat să fug din țară? M‑a ajutat tata. Mi s‑a spus de mic că tata a fost chemat la Dumnezeu, de unde mă protejează, dacă nu mă mai urc pe acoperiș. Nimic nu se poate face fără Dumnezeu. Ce nu putem să facem noi, face Dumnezeu pentru noi.
■ Scriitor, eseist, publicist
Victor Ravini
