Hora satului ancestral era un simbol, o valoare cu care satul se mândrea. În trecut, acest obicei reprezenta un element nelipsit din cursul firesc al vieţii de la ţară…
Ceramica românească s‑a format prin caractere definite, izvorâte dintr‑un fond local în care se regăsesc, contopite într‑o unitate nouă, elemente de o anumită formă, compoziţie ornamentală sau cromatică aparţinând epocilor trecute[1]. Faţă de alte obiecte de artă populară, piesele de ceramică păstrează timp îndelungat culorile, forma şi desenul, chiar dacă au fost ţinute în pământ, în apă sau au trecut anii peste ele. Ceramica produsă pe teritoriul ţării noastre cuprinde două aspecte importante: unul utilitar – oamenii au început să realizeze aceste obiecte dintr‑o necesitate în ceea ce priveşte prepararea, păstrarea, transportarea şi consumarea alimentelor; şi unul estetic – toate aceste vase de ceramică au suprafaţa împodobită cu desene, culori, reliefuri sau adâncituri, slujind astfel decorării interiorului casei.
Materia primă din care sunt confecţionate aceste obiecte este o pastă obţinută din amestecul cu apă al argilei, fie în stare naturală, fie combinată cu alte substanţe care‑i oferă rezistenţă şi plasticitate. Această veche meserie era practicată cu precădere de bărbaţi, fiind văzută în literatura de specialitate ca o activitate masculină – deoarece presupune acţiuni care cer o anumită putere şi rezistenţă fizică, precum săpatul şi frământatul pământului, urmate de confecţionarea vaselor pe roată; la final, vasele se ornamentează[2].
Etapele pentru realizarea unei căni sau a unei oale sunt similare: se începe cu prepararea pastei, urmează frământarea, dospirea lutului, modelarea acestuia pe roată, uscarea, engobarea şi pictarea. Obiectele de ceramică pot fi de culoare roşie sau neagră – această diferenţă de culoare fiind dată de culoarea lutului, dar şi de durata arderii obiectelor în cuptor. Cromatica ceramicii româneşti se remarcă printr‑o paletă restrânsă: roşu, negru‑brun, galben, verde, alb. Ceramica poate fi decorată prin ornamente în relief sau prin desen pe angobă, care poate fi zgafiată sau pictată, acest lucru depinzând de zona etnografică în care este amplasat centrul sau satul din care fac parte olarii. Obiectele de ceramică sunt produse şi în vederea vânzării în târguri, ceea ce înseamnă că meşterul olar este de altfel obligat să‑şi adapteze producţia la nevoile pieţei[3].
Caracterul estetic al obiectelor de ceramică şi modul în care acestea erau disponibile în târguri au stârnit interesul colecţionarilor spre finalul secolului XIX şi începutul secolului XX. Unul dintre colecţionarii pasionaţi de estetica şi totodată de însemnătatea culturală a obiectelor de artă populară a fost şi medicul legist Nicolae Minovici. Datorită profesiei sale, care îi oferea posibilitatea de a călători prin toate regiunile ţării, Minovici a achiziţionat obiectele de ceramică din diverse târguri pentru a întregi colecţia compusă din piese textile de uz casnic sau port, felurite obiecte de lemn crestat şi cioplit, icoane ţărăneşti pe sticlă ş.a.m.d.
Vila neoromânească pe care a construit‑o pentru a deveni un muzeu de artă naţională, şi ulterior de artă populară, adăposteşte şi astăzi aceste piese inedite, mărturii ale evoluţiei creaţiei tradiţionale, dar şi moderne. În ceea ce priveşte actul de colecţionism, ceramica a fost achiziţionată direct de pe teren, din mai multe zone etnografice, atât de Nicolae Minovici, cât şi de nepotul acestuia, Dumitru Furnică Minovici. Zonele etnografice de unde Nicolae Minovici a achiziţionat obiectele de ceramică sunt Oltenia, unde avea relaţii de rudenie, apoi Cluj, unde a fost numit profesor la Universitate, dar şi ateliere din jurul Bucureştiului. Mai multe ateliere de ceramică erau patronate în această perioadă de Casa Regală, precum cel de la Periş sau Troiţa, unde se producea o ceramică cu aspect modern, folosindu‑se tehnici îmbunătăţite, dar inspirate totodată din tradiţia ornamentală. Dumitru Furnică Minovici a fost interesat cu precădere de obiectele de ceramică veche din sudul Ardealului, de la Braşov la Sibiu, cât şi din regiunea Clujului[4].
Printre piesele de ceramică din colecţia muzeului putem observa câteva care sunt deosebite datorită decorului. Vazele de lut, pictate şi smălţuite, prezintă o ornamentică specială: motivele antropomorfe în relief sunt redate în mişcare, în dansul horei. Pe fundul acestor piese de artă decorativă se află o ştampilă cu ajutorul căreia identificăm numele producătorului: Gheorghe Niculescu (artistul care a contribuit, de altfel, la producerea mozaicului Fântânii Mioriţa din faţa vilei Minovici, după designul Miliţei Petraşcu). Piesele lucrate de artistul plastic sunt farfurii şi vaze cu motive fitomorfe şi/ sau avimorfe, cele mai multe pictate în culori închise: verde închis, maro sau negru.
Motivul horei este dispus circular pe burta mai multor vaze din colecţie, respectând forma în care este jucat dansul la nunţi sau la sărbători. Acelaşi motiv decorează şi piesele de la atelierul interbelic Troiţa, unde Niculescu şi‑a desfăşurat ulterior activitatea, existând, aşadar, o similaritate între unele piese produse la ambele ateliere. Încă de la intrarea în muzeu, în vestibul, vizitatorii care trec pragul muzeului nu trebuie decât să ridice privirea către lampa electrică pe care se observă acelaşi motiv.
Motivul horei aplicat pe vasele din colecţia doctorului Nicolae Minovici are multiple semnificaţii. Vechimea simbolului horei este confirmată şi de simbolurile grafice descoperite pe ceramica culturii Cucuteni, considerată cea mai veche civilizaţie europeană de pe teritoriile actuale ale României, Republicii Moldovei şi Ucrainei, prin însemnele cercul şi roata, simboluri ale firmamentului şi soarelui, prezente şi în grafica acestui joc[5]. Vasele lucrate în atelierul olarului Gheorghe Niculescu de la Podul Băneasa, care sunt ornamentate cu motivul horei, prezintă acest decor în relief. Motivul horei este reprezentat de şase siluete feminine şi patru siluete masculine care se ţin de mână, în cerc, formând dansul horei. Pentru decorarea acestor vase, sunt dispuse şi motive vegetale şi geometrice. Hora este inspirată de simbolismul cosmic, prin forma circulară de desfăşurare: ,,prin dispunerea dansurilor în cerc, prin mişcarea ritmică şi prin rolul ei de solidarizare emoţională, hora simbolizează o lume perfectă şi solară”[6].
Hora satului ancestral era un simbol, o valoare cu care satul se mândrea. În trecut, acest obicei reprezenta un element nelipsit din cursul firesc al vieţii de la ţară. Hora satului semnifica un moment de bucurie şi de destindere, având conotaţii sociale importante. Fetele tinere care trebuiau să se mărite erau ,,prinse în horă ”, simbolizând faptul că sunt gata de căsătorie. Momentul era pregătit cu atenţie, fetele fiind îmbrăcate în haine de sărbătoare. Hora satului se ţinea în toate zilele de duminică, zilele de sărbătoare, cu ocazia serbărilor şi a altor evenimente cum ar fi nunta. Hora, cercul dinamic, imitând mişcarea astrului zilei, are multiple funcţii magico‑simbolice, printre care şi pe aceea de integrare a polarităţilor şi de armonizare a părţilor antitetice; hora se joacă şi în momentele hotărâtoare din desfăşurarea nunţii, parcă pecetluind valabilitatea şi durata în timp a actelor consumate; la ea participă aproape întreaga lume prezentă la nuntă, ca semn al aderenţei la întemeierea noii familii. În Suceava, prevesteşte o mare bucurie celui care visează o horă sau se visează jucând într‑o horă[7].
Colecţia de piese de ceramică a doctorului Nicolae Minovici nu a fost întemeiată pe criterii unitare, precum provenienţă sau tehnologie, ci doar pe criterii predominant estetice. Astfel, piesele de ceramică de la Muzeul de Artă Populară Dr. Nicolae Minovici sunt piese cu un decor deosebit, cu multiple semnificaţii şi simboluri.
Surse bibliografice: Ciobanu, Maria, Negriu, Dorina, Dicţionar de motive şi simboluri literare, Chişinău, 2005; Godea, Ioan, Focşa Gheorghe, Ceramica din Gorj, Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 2007; Majuru, Adrian, Familia Minovici. Univers spiritual, Editura Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2005; Petrescu, Paul, Secoşan, Elena, Arta populară – îndreptar metodic, Editura Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, Casa Centrală a Creaţiei Populare, Bucureşti, 1966.
Site‑uri consultate: Fundaţia Aşezămintele Mogoş, https://www.facebook.com/ permalink.php?id=303206456 371037&story_fbid= 385949588096723; Romulus Antonescu, Dicţionar de simboluri şi credinţe tradiţionale româneşti, http://cimec.ro/Etnografie/Antonescu‑dictionar/Dictionar‑de‑Simboluri‑Credinte‑Traditionale‑Romanesti‑d‑j.html; Pavel Popa, Hora, simbolul identităţii noastre naţionale, https://ibn.idsi.md/sites/ default/files/ imag_file/268‑277.pdf.
■ Silvia‑Valentina Zamfir, coordonator Secţia de Antropologie Urbană, Muzeul Municipiului Bucureşti
■ Mădălina Ioana Manolache, muzeograf, Muzeul de Artă Populară Dr. Nicolae Minovici, MMB
Note:
[1] Paul Petrescu, Elena Secoşan, Arta populară – îndreptar metodic, Editura Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă, Casa Centrală a Creaţiei Populare, Bucureşti, 1966, p. 43.
[2] Ioan Godea, Gheorghe Focşa, Ceramica din Gorj, Editura Grai şi Suflet ‑ Cultura Naţională, Bucureşti, 2007, p. 15.
[3] Paul Petrescu, Elena Secoşan, Op. cit., p.44.
[4] Adrian Majuru, Familia Minovici. Univers spiritual, Editura Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2005, pp. 157‑158.
[5] Pavel Popa, Hora, Simbolul identităţii noastre naţionale, p. 269, în https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/268‑277.pdf.
[6] Maria Ciobanu, Dorina Negriu, Dicţionar de motive şi simboluri literare, Chişinău, 2005, p. 170.
[7] Romulus Antonescu, Dicţionar de simboluri şi credinţe tradiţionale româneşti, pp. 207-210, în http://cimec.ro/Etnografie/Antonescu-dictionar/Dictionar-de-Simboluri-Credinte-Traditionale-Romanesti-d-j.html
Silvia‑Valentina, Zamfir Mădălina, Ioana Manolache
