Germán A. de la Reza este unul dintre importanţii intelectuali ai momentului, a cărui formare începea în România în anii ’80 ai secolului trecut. Acum profesor‑cercetător la Universitatea Autonomă Metropolitană din Mexic, din 1990 până în 1995 a fost cercetător la Universitatea de la Stockholm şi în 2005‑2006 profesor invitat la catedra „Simon Bolivar” de la Sorbona. Absolvent al Facultăţii de Istorie‑Filosofie a Universităţii din Bucureşti, doctor în filosofie la Universitatea din Toulouse şi doctor în economie la Universitatea din Paris. A semnat circa treizeci de volume publicate în zece ţări din America Latină şi Europa. Un segment important al operei sale constă din cărţi ştiinţifice precum Inventarea păcii, onorată în anul 2010 cu Premiul Gândirea Americană şi disponibilă în cinci limbi, inclusiv română. Défis de l’intégration en Amérique Latine apărea la Paris în anul 2010 şi în acelaşi an – Sisteme complexe la Barcelona. Lucrările sale literare includ Antologia poeziei româneşti în limba spaniolă şi patru cărţi de poezie: Décima interioară, Coloana de lumină, Poeme 1988‑2008, iar cea mai recentă – Împărăţia făcliilor, Malaga (2020). Romanul Caietul de la Timişoara e în lucru. Interviul ne‑a fost acordat într‑o cursivă şi expresivă limbă română!
„Un deal acoperit de trandafiri”
Mihaela Helmis: Văzută, aş putea spune, în trei timpi, în anii ’80, anii formării universitare, în 1990, după evenimentele din decembrie ’89, iar apoi la revederea cu mediul universitar, odată cu lansarea variantelor în limba română a două volume de analiză socio‑istorică, ce imagine are România pentru dumneavoastră?
Germán A. de la Reza: Am sosit în România la sfârşitul anilor ’70 şi după câteva zile petrecute la Bucureşti am plecat la Timişoara, pentru a face anul pregătitor. Aveam 16 ani. Deci, ştiam câte ceva despre ţară şi, în acelaşi timp, doream să ştiu totul. Într‑un fel, era prima mea ieşire în lume, iar ce aflasem înainte de sosire era mai mult legat de natură şi de limbă. O familie de români, prietenă cu familia mea, mă pusese la curent cu specificul anotimpurilor şi originea latină a poporului român. Mai ştiam unele lucruri despre istorie. Mi‑aduc aminte de o anecdotă povestită de bunicul meu, Cesar Guardia Mayorga, un filosof peruvian a cărui operă revine în atenţia istoricilor de azi. El fusese la Bucureşti prin 1950‑1951 şi o cunoscuse pe Ana Pauker, o personalitate impozantă, spunea el, prima femeie ministru de externe la vremea aceea. Şi pozele, cum am văzut după aceea, păreau să demonstreze spusele lui. Am învăţat limba română la liceul Lenau din Piaţa Unirii, unde, poate ştiţi, Franz Liszt, celebrul muzician, a dat ultimul său concert înainte să se dedice exclusiv compoziţiei muzicale, şi unde Herta Müller absolvise liceul cu vreo 7‑8 ani înaintea noastră. Trebuie să mărturisesc, totuşi, că adevăraţii mei profesori i‑am găsit altundeva: în oraş, acolo unde limba se contopea cu cultura populară, sau în cărţi, când devenea sunete şi imagini misterioase. Acest popor generos, care m‑a adoptat de la sosirea mea, a permis un fel de full‑immersion, care explică rapiditatea cu care am început să vorbesc româneşte, dar şi că 40 de
ani mai târziu pot vorbi, scrie, citi în româneşte, în ciuda faptului că în aceşti ani am avut doar câteva ieşiri în România.
Cum arăta ţara faţă de locurile cunoscute până atunci, pentru tânărul de 16‑17 ani?
Bucureştiul părea necăjit, trecuse de‑abia un an şi jumătate după cutremurul din 1977, erau multe poveşti despre acele momente tragice, despre actele eroice ale populaţiei pentru salvarea victimelor. Dar nu toate erau veşti proaste: Sergiu Celibidache tocmai susţinuse un concert la Ateneul Român, care provocase senzaţie în rândul locuitorilor capitalei; mai ales interpretarea sa a Rapsodiei române a lui Enescu. Când am ajuns la Timişoara, însă, parcă am intrat în altă ţară: vedeam flori peste tot, exista un deal, un întreg deal acoperit de trandafiri, ceea ce nu văzusem până atunci; populaţia era mult mai pestriţă, plină de bucurie. Am fost surprins de acest fel primitor al oamenilor; vorbeau despre viaţa lor fără reţineri, dar, totodată, îmi recomandau să am grijă la informatorii care ar fi peste tot. Toate iubirile au o dată de naştere: dragostea mea pentru acest oraş a început atunci când am realizat că în spatele avertismentelor lor exista dorinţa de a proteja un băiat venit de foarte departe. Am fost adoptat de mai mulţi prieteni şi am avut o casă unde puteam merge oricând, o casă cu grădină, pe fosta stradă Bedřich Smetana.
Ştiaţi cât timp aveaţi să rămâneţi în România? Era hotărârea de a învăţa, de a asimila, de a vă lăsa, de fapt, asimilat într‑o cultură – e adevărat, cu origine latină prin limbă, dar diferită de cea din care veneaţi?
Da. Eu venisem să‑mi fac studiile cu o bursă. Fusesem puţin înainte la Paris şi eram hotărât să studiez în Europa, nu să revin în America Latină. Deci, sosirea mea la Timişoara a fost într‑un fel pregătirea unei lungi şederi. Şi de cum am început să învăţ limba, am căutat să înţeleg şi cultura României. Pentru mine, trecerea de la învăţarea limbii la cunoaşterea culturii n‑a avut momente de discontinuitate. Din contră. Prima sau a doua carte pe care am cumpărat‑o la Timişoara a fost Cuvinte potrivite a lui Tudor Arghezi – o ediţie bilingvă, care a servit la mai multe învăţături: limba, accentul cuvintelor, ritmul… Mai important, am înţeles felul în care limba română şi spaniola se înrudeau; am avut un sentiment revelator când am putut recunoaşte fondul comun al limbilor noastre. Apoi a venit vremea lui George Bacovia, ale cărui poeme le‑am recitat, le‑am tradus pentru mine, i‑am colecţionat ediţiile. Ultima pe care am cumpărat‑o este Plumb, publicată de Editura Prut International de la Chişinău. Ştiam mai multe poeme pe de rost, îmi plăcea acel simbolism cu zestre tragică, acele versuri aproape palpabile: „De‑atâtea nopţi aud plouând,/ Aud materia plângând,/ Sunt singur şi mă duce‑un gând/ Spre locuinţele lacustre”.
Impresionant pentru noi şi‑mi imaginez că se întâmpla aşa: o cucerire a literaturii române şi a culturii române la pas, şi pentru că îmi pare că poezia era foarte importantă, de la Arghezi şi Bacovia până la Nichita Stănescu a mai fost doar un pas. Acesta s‑a făcut, cu siguranţă, la Bucureşti.
Da. Un scriitor îşi poate identifica activitatea cu un grup de cărţi, cu o dragoste sau cu un fel de a trăi. Mie mi‑a fost dat să‑mi identific scrierea cu ceva, n‑aş putea spune exact ce, dar care le însumează pe toate trei, iar locul său de naştere a fost cenaclul spontan pe care Nichita îl ţinea în Piaţa Amzei, numărul 9. Acolo se adunau din când în când – nu exista, bineînţeles, un calendar –, tineri poeţi, poeţi consacraţi, critici literari, muzicieni, pictori sau prieteni ai lui Nichita. La prima reuniune am fost cu colegul meu Romulus Brâncoveanu, viitorul decan al Facultăţii de Filosofie de la Universitatea din Bucureşti, iar acolo l‑am cunoscut pe Ion Stratan, Nino…
Atunci eraţi studenţi…
Nino aproape terminase cred, nu‑mi aduc aminte exact, dar venise acolo după publicarea cărţii sale de debut: Ieşire din apă. Era cel mai strălucit membru al optzeciştilor. Cultura sa literară părea să nu aibă limite, iar capacitatea sa de a mânui cuvintele surprindea prin sclipiri de geniu. Acasă la Nichita i‑am văzut şi pe Traian T. Coşovei, liber şi întreprinzător, Florin Iaru şi Mircea Cărtărescu, cei patru care aveau să publice Aer cu diamante puţin după aceea, în ’82, cartea de citire a unei generaţii.
Prietenia luminoasă şi iubită a lui Nichita
Acestea toate veneau cumva în continuarea unei atmosfere, probabil, generale, dacă mă gândesc la ce se citea, la ce citeau sau scriau tinerii la vremea respectivă în ţară şi în Bucureşti, şi care cred că avea unul dintre exponenţi în Cenaclul de luni de la Preoteasa.
Chiar aşa. Am primit de la Nichita, din acele puţine ocazii în care l‑am văzut, trei daruri care într‑un fel mă însoţesc şi azi. Prietenia lui luminoasă şi iubită; un poem pe care îl dictase Dorei, având ca titlu numele meu, care în versiunea sa legală are opt cuvinte (German Adolfo Cesar Roberto de la Reza Guardia…); şi prietenia lui Nino. Nichita a fost călăuza mea şi a multora care voiau să cunoască noua poezie românească. Mi‑a atras atenţia asupra volumului tânărului Mircea Dinescu, Exil pe o boabă de piper, asupra versurilor lui Călin Vlasie, care şi‑a publicat cea mai recentă carte chiar acum câteva zile, şi m‑a introdus la Cenaclul de luni. Mai corect spus, eu l‑am acompaniat la unele şedinţe, prima dată pe la începutul anilor ’80, când Nino l‑a înlocuit pe Nicolae Manolescu, plecat în deplasare. Cred că a fost atunci când Mariana Marin a citit un poem debordând de talent; era respectată de toţi pentru cartea sa de debut, Un război de o sută de ani, care primise un premiu dorit de toată lumea. Cu altă ocazie, Cărtărescu a prezentat un poem aspru criticat de ceilalţi poeţi pentru că, de fapt, era şi tonul general al dezbaterilor lor. Acum (patruzeci de ani mai târziu, de necrezut!), pe noptieră mă aşteaptă Creionul de tâmplărie al lui Cărtărescu, zăboveşte intenţia mea de a reciti Mutilarea artistului la tinereţe al Marianei Marin, poate cea mai dureroasă carte de poezii a postcomunismului, arta singurătăţii, a mutilării prin cuvinte, şi tot azi scriu un e-mail la Radio România ca să întreb când aş putea cumpăra cartea sonoră a lui Ion Stratan. Realizez că darurile lui Nichita şi ale lui Nino mă acompaniază într‑adevăr.
O excepţie: cursurile lui Ianoşi
Vă urmărim şi senzaţia că parcă sunteţi aici, deşi vorbim despre întâmplări petrecute şi viaţă trăită acum 35‑40 de ani, mă face să cred că a fost extrem de importantă experienţa aceea, dacă sunt atât de multe detaliile de istorie literară care au rămas cumva, mi se pare, formatoare pentru dvs.
E foarte adevărat. Şi mai sunt cursurile la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de filosofie. Am avut profesori foarte buni, aflaţi şi ei la momentul lor cel mai bun. Îmi amintesc de Ion Ianoşi. Orele noastre la facultatea de filosofie erau grele, implicau mai multe lecturi, ţineau până seara. Era de înţeles că singurele persoane care voiau să participe la aceste cursuri eram noi, cei care trebuia să pregătim examenele. Dar a existat o excepţie: cursurile lui Ianoşi.
Profesorul nostru de estetică.
Şi autoritatea principală în domeniul esteticii. Dacă ceva se publica aproape fără limite şi cenzură, erau cărţile despre estetică, de bună calitate, atât cele ale autorilor români, cât şi traducerile. Mi‑aduc aminte de Editura Meridiane, de revista Secolul XX, revista România literară… Erau şi alte reviste prin diferite oraşe, unde se publicau poeziile noilor poeţi. Într‑adevăr, informaţia în acest domeniu era destulă şi de bună calitate. Dar profesorul Ianoşi avea şi darul prelegerilor. Era un artist al comunicării academice. Ne capta atenţia cu o faptă interesantă, un citat strălucit. Şi când te trezeai, trecuse o oră aproape fără să‑ţi dai seama.
Profesorii noştri, academicienii
Într‑un fel, practica aceea era fabuloasă. La această concluzie ajung, citind istoriile din anii ’25‑’35, cu cursuri la care participau studenţi de la tot felul de facultăţi… Practica din anii interbelici, vreau să zic, se refăcea în acest fel. Nu erau multe situaţiile în care studenţi de la alte facultăţi veneau la cursurile de la filosofie.
E adevărat. Ţin minte cursul la care Ianoşi ne‑a vorbit cu entuziasm şi profunzime despre Călăuza lui Andrei Tarkovski; alături de noi erau studenţi de la filologie, dar şi de la IATC. Ianoşi a fost printre primii care au identificat calitatea artistică a lui Tarkovski la doar câteva luni după primirea sa în Olanda. Noi eram, prin el, la zi cu informaţiile.
Era o vreme a unei deschideri spre închidere, dacă e să ne gândim că ne aflam la începutul anilor ’80. Marea deschidere fusese în ’70‑’75, dar încă în cinematografe puteam să vedem, e adevărat, Călăuza, mai era şi Cinemateca… Iar reacţia celor care se pricepeau la domeniu şi care nu rupseseră legătura cu lumea liberă se comunica la întâlnirile între profesori şi studenţi.
Cred că prezentul, mereu simplificator, a reuşit să‑i convingă pe mulţi că întreagă realitate a anilor ’80 a fost dominată de războiul rece. Indiferent de orânduirea politică, cel puţin în Europa exista o noţiune clară despre ceea ce era cultura. Astăzi nu mai ştim ce e. Parcă acel deziderat care căuta să apropie oamenii de beneficiile culturii a condus la opusul lui: cultura s‑a adaptat la sensibilităţi fără cultură, a devenit simplu divertisment. La începutul anilor ’80 aveam acces la unele traduceri cu greu, dar mai erau şi capodopere, precum traducerea lui Gongora realizată de Darie Novăceanu şi a lui Popper făcută de profesorul Mircea Flonta, acum membru corespondent al Academiei Române. Flonta, o personalitate memorabilă, importantă nu doar pentru generaţia noastră. Când am plecat în Franţa ca să‑mi fac primul doctorat, am intrat sub îndrumarea lui Louis Sala‑Molins, discipol al lui Jankélévitch şi moştenitorul catedrei sale la Sorbona. Era unul dintre cei mai mari specialişti în filosofie politică şi avea o mulţime de adepţi. Pentru a supravieţui în termeni academici, dar şi economici, am fost nevoit să predau cursuri particulare colegilor mei. Erau două teme în care se constatase că eram singurul care le înţelegea: prima, distincţia dintre judecăţile sintetice şi analitice la Kant, una dintre lecţiile de neuitat ale lui Mircea Flonta, şi Teorema lui Gödel, învăţată cu greu la cursurile profesorului Gh. Enescu. Deşi nu mă ocup de epistemologie, mai sunt ocazii în care pot vorbi despre acele lecţii atât de bine predate la Bucureşti. Dar nu erau numai M. Flonta, sau Gh. Enescu; îmi aduc aminte cu admiraţie şi cu drag de Gheorghe Vlăduţescu, Alexandru Boboc şi Radu Florian, printre alţii.
Cărturari adevăraţi îi consideram şi atunci, şi îi considerăm şi astăzi, când fiecare, pe rând, au devenit membri ai Academiei Române, titulari sau corespondenţi. Pentru noi erau modelele acelea de gândire liberă într‑o vreme în care trebuia să fii cu adevărat atent la ceea ce gândeşti, dar mai ales la ceea ce vorbeşti. În ce priveşte însă materiile lor, permiteau exerciţiul şi spectacolul academic, de fapt, în adevăratul sens al cuvântului.
Da. Şi mă mai gândesc şi la unele scăpări ale sistemului, cum a fost întâlnirea noastră cu Constantin Noica. Noi, studenţii de la filosofie, am avut această întâlnire foarte importantă cu el, la începutul, dacă nu mă înşel, lui ’81…
Un dascăl vizionar
Era 1981, iarna. Mi‑l aduc aminte cu ghetrele sale vestite, cu vorba sa egală şi apăsată…
Da, era cred după publicarea Devenirii întru fiinţă şi înainte să apară Jurnalul de la Păltiniş al lui Gabriel Liiceanu. Parcă îl văd pe Noica referindu‑se la proiectul său de a crea o şcoală de filosofie cu cei care ar fi dorit să se consacre creaţiei filosofice, 22 de tineri, posibili mari filosofi, care ar fi luminat ţara. Nu ne vorbea ca una dintre marile inteligenţe din acea vreme, fost student al lui Ion Barbu şi Nae Ionescu, prieten cu Mircea Eliade, legendarul savant care fusese închis de comunişti şi ţinut în reşedinţă forţată mult timp, ci ca un dascăl vizionar. În timp ce vorbea, cineva ne‑a dat câteva bucăţi de hârtie pentru ca noi să ne notăm întrebările. Când le‑a răspuns mi s‑a părut că nu i‑a plăcut una în mod special. Spunea ceva de genul: „Cât de importanţi pot fi 22 de mari filosofi dacă 22 de milioane de persoane trăiesc în întuneric?”. Întrebarea trecea în tăcere un fapt cunoscut de toţi, imposibilitatea ca aceşti înţelepţi să se poată adresa celor 22 de milioane. Eu eram autorul acestei note, jenat faţă de acel om care venise la noi cu cel mai mare dar la care putea râvni un student la filosofie. Şi astăzi aş pune această întrebare, dar aş face tot posibilul pentru ca Noica să reuşească!
Era acolo, în amfiteatrul arhiplin de la filologie, pentru noi, studenţii, o întâlnire providenţială pot să spun, pentru că ne trezeam cumva în marginea unei realităţi, în marginea unei încercări de sistem şi, de fapt, eram în faţa unei încercări de a prevedea viitorul unei ţări într‑un fel sistematic. Era o fabuloasă gură de aer – o asemenea întâlnire. Cel puţin pentru tineri!
Am fost impresionaţi cu toţii. La ieşire ne făceam planuri pentru a merge la Păltiniş, planuri pe care soarta le‑a dejucat, dar perspectiva unei ieşiri la Sibiu pentru a învăţa limba greacă, limba germană, pentru a citi marile opere filosofice în original era, cum spuneam, un maxim, la care puteam râvni ca studenţi la filosofie.
Proiectul unei uniuni economice şi politice. Confederaţiile
Aşadar, a fi student la secţia de filosofie a Universităţii din Bucureşti era, aş putea să spun, un dar, o întâlnire intelectuală de gradul zero aproape în fiecare zi.
Da. Poate faptul că ne adunasem, filosofia şi istoria, a deschis într‑un fel destinele noastre. Şi s‑a întâmplat ca unii dintre noi să se îndrepte spre logică, alţii spre epistemologie, spre sociologie, spre comunicare. În cazul meu a avut legătură cu un subiect pe care l‑am dezvoltat de atunci aproape până acum. Proiectul lucrării mele de diplomă, la sfârşitul studiilor, dorea să găsească o formulă prin care statul să poată convieţui cu alte state în cadrul unei uniuni economice şi politice. Apoi, temei confederaţiilor i‑am închinat o diplomă de specialitate, două doctorate, majoritatea cărţilor mele şi activităţile realizate ca profesor şi consilier ştiinţific. M‑a ghidat la început, ca şi acum, dorinţa de a face ceva în favoarea integrării Americii Latine, o comunitate de 18 ţări în care se vorbeşte aceeaşi limbă, cu regimuri, politici şi instituţii similare. N‑am fost membru al vreunui partid politic sau al unor asociaţii cu scopuri politice, n‑am scris nimic despre politici naţionale; în schimb, m‑am dedicat studiului, promovării studiului, sfătuirii negocierilor şi reflectării asupra trecutului şi prezentului relaţiilor, am zice, inter‑americane. În ultima etapă, această temă mi‑a permis să închei ciclul intelectual început la Facultatea de filosofie şi istorie din Bucureşti, cu publicarea a două cărţi şi în România: Inventarea păcii în 2010 şi un volum despre confederaţiile latino‑americane, publicat la Universitatea din Bucureşti, una din marile bucurii din viaţa mea. Această ultimă carte mi‑a permis să închid călătoria intelectuală începută cu peste patruzeci de ani înainte, în acelaşi lăcaş.
La vremea aceea noi, tinerii, în România, ne gândeam cred mai puţin la ceva similar, la Uniunea Europeană aşa cum o cunoaştem astăzi, deşi Europa încerca să‑şi găsească ea însăşi o coordonată administrativă unitară. Cu experienţa personală, cu cea a cunoaşterii Europei, din Franţa, din Suedia, din România, cum priviţi aceste entităţi: America Latină şi Europa, din acest punct de vedere?
Prima carte pe care am publicat‑o în România mi‑a permis să desluşesc originile acestor încercări de uniune, mai mult sau mai puţin reuşite. Rădăcina intelectuală a celor două grupuri de experimente este europeană, în special din Franţa: Ducele de Sully, Emeric Crucé, clericul Saint Pierre, Jean‑Jacques Rousseau şi filosoful german Immanuel Kant. Ajunge în America Latină pe la sfârşitul secolului XVIII şi Simon Bolivar încearcă să transpună proiectele lor în realitate. Astfel de eforturi vor avea loc în 1826, în 1846, 1856 şi 1865. După eşuarea lor, nu vor mai exista alte încercări de integrare internaţională până în al Doilea Război Mondial, când va fi clar pentru marile puteri europene că nu pot continua distrugându‑se în mod permanent. Europa va pune bazele pentru integrarea sa în anii 1950, prin Robert Schuman şi Jean Monnet, iar în 1960 America Latină încerca la rândul ei să‑şi transforme visul confederativ în realitate. Mă aflam în România exact la momentul în care începea să se dezvolte, cu noile adeziuni, Comunitatea Europeană. La momentul respectiv, Comunitatea era în competiţie cu EFTA, European Free Trade Area, care nu era tocmai un instrument de integrare economică şi politică, ci un acord limitat la aspecte comerciale. În paralel, în America Latină integrarea întâmpina mari probleme pentru a duce la capăt proiectele unioniste, şi până la urmă au rămas la nivelul acordurilor de liber schimb.
România se schimbă odată cu noi
Revenind la Europa, o etapă în cunoaşterea României a fost sosirea atunci, tot la Timişoara, şi apoi tot la Bucureşti, la sfârşitul anului 1989. În curând e pregătit să apară şi în limba română Caietul de la Timişoara, dacă eu nu greşesc, şi atunci, această experienţă, cum pare?, pe calea cunoaşterii unei Românii, care se schimbă odată cu noi, până la urmă?
Caietul de la Timişoara este un roman plasat în perioada Revoluţiei antitotalitare din România. Din acest punct de vedere, singurele personaje luate din realitate sunt actorii politici de atunci. Romanul se bazează pe texte, documente, interviuri, anecdote pe care le‑am transcris înainte de a le uita pe vremea Revoluţiei. Celelalte personaje sunt alcătuite din episoade, cu două excepţii: Nichita Stănescu şi Nino Stratan. Ei sunt firul care mă leagă de ţară, de acea mică Românie care a vieţuit cu mine de‑a lungul a patru decenii.
Pentru că, facem o paranteză necesară, poezia, aşa cum venea ea de la Arghezi şi Bacovia prin Nichita Stănescu şi Nino Stratan, se dovedea că a găsit un teren foarte fertil, pentru că sunteţi autorul unor volume de poezie şi, bucuria noastră, şi cel care a tradus şi a îngrijit o antologie de poezie românească acolo, peste ocean.
E adevărat. De fapt, sunt legate aceste două momente: Revoluţia şi antologia. În ianuarie 1990 am fost cu Nino la Uniunea Scriitorilor şi am căutat diferiţi poeţi pentru a găsi ultimele lor creaţii şi cu ei să pregătim o antologie. După plecarea mea din România, însă, a fost greu să mai găsim un loc în revista din Spania care ne promisese publicarea antologiei; atitudinea internaţională vizavi de România se transformase foarte repede şi a trebuit să aştept până când am ajuns în Mexic. Acolo Universitatea mi‑a permis să termin traducerea şi aşa Antologia de poesía rumana a văzut lumina tiparului în colecţia Luna en la escalera coordonată de marele scriitor mexican René Avilés. Din timp în timp acest volum este cerut de cititori şi, de curând, cea mai importantă revistă de filosofie, Periódico de Poesía, a publicat o mică selecţie a poemelor lui Nichita Stănescu, traduse de mine. Fără îndoială, cititul de poezie românească şi traducerea a însemnat cea mai bună formă de a fi în contact cu România, mai ales atunci când era aproape imposibil să ai un contact cu ţara; în anii ’80, pentru a‑l suna pe Nino, de pildă, trebuia să apelez uneori de 10‑20 de ori până dădeam de el. În Caietul de la Timişoara, care urmează să apară mai întâi în spaniolă la sfârşitul verii, fac un portret al epocii, o perioadă care devine din ce în ce mai greu de descris, mai bine zis, de crezut pentru cei care n‑au trăit‑o.
Orice final are sâmburele unui nou început, aşa că mulţumim frumos pentru – putem să‑i zicem – această foarte importantă parte a existenţei prin care aţi trecut, cu gândul la România, la limba română şi la cultura noastră. Vă aşteptăm la Bucureşti.
Poate va fi 2 octombrie, ziua noastră de naştere, a lui Nino şi a mea!
■ Scriitor, istoric al mentalităţilor
Mihaela Helmis în dialog cu Germán A. de la Reza
