Hârca și coiful

Imaginile din titlu au apărut alături într‑un comentariu anonim de la un muzeu din România în care eram consolați pentru pierderea coifului dacic: nu‑i o nenorcire, mai sunt și alte relicve ale locuirii pe aceste meleaguri, cum ar fi craniile din vremuri străvechi. Cum sensul literal este absurd, căutăm un subînțeles: coiful este un artefact unic, rătăcit printre morminte ce adăpostesc doar oase, prezența sa pe teritoriul românesc e o întâmplare. În puzderia de comentarii bășcălioase, ideea este exprimată și mai limpede: coiful a fost găsit sub un copac (în realitate, dezgropat din adânc de apele Siretului), s‑au jucat cu el niște copii care păzeau animale la păscut, părinții l‑au folosit pentru a adăpa găinile (chiar și din poză realizăm că e contra legilor fizicii), le‑a spus că ar fi ceva de el popa când a venit cu botezul. Singurul argument în favoarea originii getice ar fi stângăcia execuției, nedemne de un atelier grec sau iranian… S‑a și găsit substitutul: fesuri croșetate după modelul lui care „baremi țin de cald”. Se afirmă negru pe alb: „Coiful nu e dacic, nu e românesc”. Urmează explicația: „Așa cum neocortexul în creier nu anulează cortexul, ci se suprapune peste el și integrează informațiile, la fel cred că neocortexul european nu anulează conștiința românească. Conștiința europeană și cea românească se suprapun, comunică între ele, își comunică informațiile și sunt un mod de raportare la lume”. Adică ce‑i al nostru e și al lor, dar nu și invers? Chestiunea e că actualele popoare ale „Evropei” au trecut spre vest câteva secole după fabricarea coifului, pe pământul unei civilizații vechi și sedentare, așa încât genealogia lui nu ține de „neocortexul european” . Până la urmă ne pomenim că românii sunt posesori ilegitimi ai inestimabilului artefact. Ca și în interviul acordat de Radu Vanca, din care am citat, Ioana Ene Dogioiu, jurnalistă la SpotMedia, folosește un limbaj ce amintește de incriminările apartnicilor comuniști pentru a înfierea naționalismul fanatic al românilor. Nu este scutit de reproșuri niciunul dintre cei care s‑au pronunțat în ceea ce numește a fi „delirul coifului”: prim-ministrul, secretarul de stat Despescu și șeful IGPR Matei, Tánczos Barna, dna ministru Intotero, deși nu domnia sa a absentat de la datorie în momentul fatal pentru a‑și înfrumuseța nasul și buzele. Se pare că operațiunile de salvare, dacă mai există, au fost oricum amuțite.

Dacă ar fi fost pedepsiți exemplar cei care au furat brățările dacice în anii ‘90 nu ar mai fi fost răpită statuia lui Brancuși în Japonia. Dacă s‑ar fi lăsat cu sancțiuni exemplare pierderea de atunci, cred că nu am mai fi plâns coiful dacic acum. Până când se vor lăsa intimidate autoritățile punând în pericol patrimoniul? Oricum, tăgăduitorilor vechimii culturii române le‑a mai rămas o problemă de rezolvat: străinii, care se încăpățânează să cerceteze înainte de a se pronunța.

Coiful șterpelit în Olanda nu este unicat. Forma asemănătoare căciulilor purtate de daci și pe Columna lui Traian și în multe sate de astăzi, ornamentele, spiralele, ochii apotropaici, animalele fantastice, rozeta, figurile geometrice – toate corespund celorlalte coifuri de la Peretu Agighiol şi Porţile de Fier (expus la Detroit) și, mai ales, și apropiat geografic și simbolic, prin prezența penelor de vultur, coifului Frăției Getice de la Băiceni, tot un aliaj de aur, argint și cupru – mostră a culturii Cucuteni a cărei ceramică prezintă desene similare. Fie că e vorba de Enciclopedia Britanică, fie de un studiu apărut în 2017 – Crowns, hats, turbans and helmets The headgear in Iranian history volume I: Pre‑Islamic Period, Edited by Katarzyna Maksymiuk & Gholamreza Karamian Siedlce‑Tehran 2017 – coiful este identificat ca fiind „dac de pe Columna lui Traian”.
Nu ne rămâne decât să invităm echipa de zgomote și furie în liniștea Sălii de lectură din titlul unei cărți recente de Victor Ravini, un adevărat eveniment editorial (Sala de lectură. Miorița, Ideea Europeană, 2024). Lecturile impresionante din domeniile filosofiei, antropologiei, lingvisticii, istoriei, mitosofiei ș.a. servesc ca rame de lectură a baladei Miorița și a multelor sale variante. Interpretarea acestei opere folclorice de valoare universală este atât de originală, încât autorul s‑a simțit obligat să‑și întemeieze argumentația pe surse de incontestabilă autoritate și relevanță. Prin comparație, exegetica anterioară pare simplistă, reducționistă. Se demonstrează că textul are rădăcini care merg în preistorie și că a suferit transformări odată cu evoluția societății. Variantele nu oglindesc diferențe spațiale, ci mutații în modul de a percepe condiția umană și ordinea socială. Transmiterea pe cale orală a fost aceea care a favorizat constituirea din mers a unei cronici lirice a coborârii din mit în contextul recognoscibil al etniilor prezente.

Exegeza textului este precedată de considerații asupra sentimentului reînnoit că numai conștiința spiritualității și culturii comune conferă unui popor sentimentul identității. Ca și în tetrada heideggeriană, relația cu divinii îi smulge pe muritori din orizontalitatea dimensiunii fizice și sociale a existenței. În anii petrecuți în Suedia, unde și‑a reluat studiile de la nivel liceal (deși în România absolvise cursurile Universității din Timișoara) și unde a intrat în corespondență cu exegeți de autoritate ai momentului din diverse țări, Ravini a ajuns el însuși o autoritate desemnată în Suedia să propună modele pentru învățământul superior. Este probabil un model care îngăduie ce a realizat el însuși: capacitatea de a stabili asociații și analogii de coduri și simboluri ce traversează granițe spațio‑temporale, comparativismul oferind terenul unei înțelegeri în profunzime a ceea ce Călinescu numea „firul împletit al culturii”. Saltul de la limbaj la orizonturi cognitive, studiul genealogic mai curând decât descriptiv, deschiderea interdisciplinară, erudiția istorică și filosofică servesc o rară pasiune pentru cultură, văzută ca marcă de identitate și explorată cu remarcabile resurse hermeneutice.

Victor Ravini restructurează textul baladei: firul narativ este redistribuit vertical prin studiu al elementelor simbolice în variante. Într‑o variantă, cei trei ciobani sunt veri, preocupați de „cele sfinte” și urmând legile cu valoare supraindividuală ale colectivității. Suntem în matriarhat, femeile, printre care și mama ciobanului tânăr, nu au respectat zilele sfinte. Ca și în povestea Graalului, semnele sunt rele, turma scade, oile bolesc. Este nevoie de un sacrificiu. Ciobanul cel tânăr este alesul, deoarece este cel mai destoinic, iar acesta acceptă, nu cu resemnare, ci ca datorie împlinită cu credință. Este momentul, consideră Ravini, al trecerii de la matriarhat la patriarhat, când puterea femeilor este preluată de celălalt sex. Invocându‑l pe antropologul Arnold van Gennep, Ravini vede trama epică a acestei variante mai vechi ca depășire a liminalității. Ciobanul se smulge naturii – mama îi asemuiește corpul cu elemente ale naturii, existența sa fusese definită de traiul în mijlocul oilor, la stână – și se integrează ordinii cosmice prin nuntire cu a Lumii Crăiasă.

Într‑adevăr, dacă ne referim la cartea a IV‑a a Istoriilor lui Herodot, aflăm elemente care să sugereze acest imaginar: posibilitatea ca Zalmoxis, zeitate a geților, să fi fost un disciplol al lui Pitagora, care propăvăduia credința că există o anima mundi ce dă viață întregului univers, redus altminteri la apă și pulbere. Tot Herodot vorbește de sacrificarea celui mai vrednic dintre geți trimis la Zalmoxis cu doleanțele lor, iar cel sacrificat fiind convins de nemurire ca și ciobanul din baladă.

Este interesantă ipoteza că textul baladei servea unui teatru popular, încărcat de simboluri, unele greu de descifrat. Într‑o variantă, cei doi ucigași sunt înarmați cu nouă topoare – nerealist, dar semnificativ în plan simbolic: „Cifra 9 este o cifră simbolică și revine în ritualuri sau în context esoteric. Are valori matematice aparte și e considerată sfântă sau magică în mai toate religiile. În 2015, Cezar Cioran a descoperit în pământ 9 topoare de bronz. Așezate în cerc ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică.” (Cf. istoricilor Hans Wagner și Kalin Dimitrov, Zalmoxis este reprezentat cu un topor ridicat deasupra capului pe un mormânt din Bulgaria. Sacrificiul ciobanului ar fi atunci o imitatio dei.)

Și călușarii sunt în număr impar, au un vătaf care deține secrete, sunt legați prin jurământ, pasiunea pentru numerologie și desene geometrice indicând o existență evoluată în plan spiritual.

Cei care au organizat expoziția din Olanda i‑au dat titlul „Dacia aurului și argintului”. Se știe cu precizie greutatea în aur. Dar semnificația? Cine să‑l facă inteligibil, așa cum a fost în final descifrată istoria războiului troian pe vaza Barberini? Studii recente de teorie culturală urmăresc realizarea unor hărți cognitive ale imaginilor călătoare în diverse medii artistice pentru a reconstitui mentalul unei epoci, pentru a configura profilul identitar al unui popor.

Studiul civilizației Cucuteni explică de ce se vorbește aceeași limbă până la Nistru. Istoria e valoroasă când ne așază în lunga durată, iar antropologia ne ajută să ne înțelegem, dacă nu studiem obiectele și evenimentele în izolare, ci în contextul întregii semioze culturale. Recitind pe Herod, cu interes trezit de arheologia culturală a lui Ravini, am dat peste pasajul în care un rege scit refuză năvălitorului persan darul de pământ și apă. Am dat peste Eminescu…

De unde venim, cine suntem și unde mergem? Miorița lui Ravini e o încercare reușită de răspuns la această străveche și copleșitoare interogație.

■ Scriitor, eseist, profesor universitar

Maria‑Ana Tupan

Total 0 Votes

0

0