Expoziţie retrospectivă Tudor Popescu, la Râmnicu Vâlcea. În preajma marelui praznic al Intrării Domnului în Ierusalim, pe 7 aprilie 2023, la Galeriile de artă „Pasaj 1 & Pasaj 2” din Râmnicu Vâlcea, a fost vernisată o expoziţie retrospectivă de pictură şi gravură a artistului Tudor Popescu, de la a cărui trecere la cele veşnice se vor împlini în luna iunie cinci ani. Cu ocazia vernisajului acestei expoziţii a fost lansat şi albumul monografic ce‑i este dedicat.
Tudor Popescu s‑a născut pe 14 ianuarie 1951 la Râmnicu Vâlcea, ca cel de al patrulea fiu al renumitului medic endocrinolog Romulus Popescu. Dovedind talent pentru desen încă din copilărie, a fost încurajat spre învăţământul artistic de către familie, şi îndeosebi de către tatăl său care, la rându‑i picta, colecţiona artă şi avea o vastă cultură. Astfel, în 1975, Tudor Popescu a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, secţia de artă monumentală, la clasa profesorilor Gheorghe Labin, Costin Ioanid şi Ion Grigore. A fost repartizat la Tulcea, ca profesor de desen, împreună cu prima sa soţie, criticul şi istoricul de artă Teodora Harşia, căreia în bună măsură i se datorează alcătuirea actualei colecţii a Muzeului de Artă din Tulcea. Ulterior, şi Tudor Popescu a lucrat ca muzeograf restaurator în cadrul acestei instituţii muzeale.
Timp de 12 ani, până în 1987, când a revenit în oraşul natal, pictorul a trăit la Tulcea, făcând parte din comunitatea artistică a oraşului‑port de la Dunăre. De altfel, debutul său artistic chiar aici are loc, în 1976, prin participarea la expoziţia judeţeană din Tulcea, cu lucrările „Natură statică” şi „Portul”.
În prima etapă a creaţiei a fost îndeosebi preocupat de tehnicile gravurii, iar celebrul gravor Marcel Chirnoagă a avut o deosebit de puternică înrâurire asupra lui. În anii de stagiatură de la Tulcea, a activat în cadrul atelierului de gravură ce funcţiona în paralel cu Muzeul de Gravură Contemporană Românească, iniţial ca pavilion al Muzeului de Arheologie din Tulcea.
Lucrările de pictură semnate de Tudor Popescu (peisaj şi natură statică), aflate în patrimoniul Muzeului de Artă din Tulcea, precum şi cele câteva lucrări de artă monumentală, păstrate în zonă, dovedesc că în perioada şederii sale în Dobrogea a practicat şi pictura, nu doar gravura. Una dintre operele sale de artă murală, ampla pictură realizată în 1980 şi intitulată „Viziuni dobrogene”, se află la nivelul superior al Casei Cărţii din Tulcea.
Între anii 1982‑1987, Tudor Popescu a urmat cursul de pictură de la Muzeul Naţional de Artă al României, cu
Ivone Efremov, în vederea obţinerii atestatului de restaurator pictură de şevalet. În paralel, s‑a pregătit şi pentru profesiunea de restaurator pictură murală, pe şantiere de specialitate, între 1982‑1989.
În 1989 Comisia de Pictură Bisericească din cadrul Bisericii Ortodoxe Române îi acordă atestatul de restaurator pictură murală de epocă, profesiune pe care artistul o va practica cu succes în a doua perioadă a creaţiei sale, cea înscrisă între revenirea sa la Râmnicu Vâlcea, în 1987, şi trecerea în veşnicie, din 2018. Tudor Popescu a restaurat pictura multor biserici monument istoric din judeţul Vâlcea şi, de asemenea, a împodobit cu mozaic lăcaşuri de cult din mai multe zone. Bisericuţa Spitalului de copii „Grigore Alexandrescu”, din Bucureşti, are frontoanele decorate cu un splendid mozaic realizat de el.
Pentru că activitatea sa de pictor şi gravor a rămas multă vreme într‑un con de umbră, expoziţia retrospectivă, organizată din voinţa şi cu susţinerea familiei artistului – în cadrul programului „Restituiri”, iniţiat şi coordonat de Fundaţia HAR („Habitat şi Artă în România”,) din 2002 şi până în prezent – şi‑a propus să ilumineze tocmai această latură a personalităţii sale artistice: activitatea de pictor şi gravor.
Tudor Popescu a fost un artist atipic şi complex, curios să exploreze tehnici dintre cele mai diferite, să sondeze posibilităţile expresive ale desenului, ale culorii, ale imaginii care se încrustează pe placa de gravură spre a fi apoi tipărită pe hârtie, în urma proceselor laborioase pe care le presupune arta gravurii.
Sursele de inspiraţie descoperite şi exploatate în locul unde a trăit în anii tinereţii, respectiv în Dobrogea, la malul Dunării, în acest spaţiu geografic cu străveche istorie, sunt vizibile atât în pictura, cât şi în gravura lui Tudor Popescu. Din Dobrogea artistul a primit bogate sugestii, contemplând, deopotrivă, natura şi vestigiile trecutelor civilizaţii perindate pe acolo.
În naturile statice pe care le‑a realizat, îndeosebi prin cromatica lor ponderată, foarte armonioasă, menţinută în tonuri calde, pictorul de şevalet îl prevestea, într‑un fel discret, dar cert, pe viitorul restaurator şi pictor bisericesc. Există în naturile lui statice o serenitate a obiectelor, o aşezare într‑un spaţiu „extramundan”, adică o desprindere a lor din contingent, şi o proiectare într‑un fel de blândă atemporalitate. În aceste lucrări, artistul îşi exersează măiestria, atât la nivelul utilizării tehnicii uleiului pe pânză, cât şi la nivelul dispunerii obiectelor în spaţiu şi al interrelaţionării lor vizuale şi conceptuale. Vasele de ceramică sau de cupru, uneltele pictorului, fructele, vazele cu flori, aşternute, în stil academist, pe draperii, sunt scăldate într‑o lumină caldă, ce le diluează asprimile şi le remodelează suprafeţele.
Peisajele, îndeosebi dobrogene, surprind prin capacitatea de sinteză a pictorului care reţine pe pânză mai degrabă sugestia formelor de relief pe care le contemplă, laolaltă cu cromatica lor puternic influenţată de lumina specifică zonei. Dealurile, arborii, malurile de fluviu sunt proiectate pe un cer învolburat, cu nori ce vestesc apropierea ploii sau a furtunii. Pata de culoare covârşeşte sau chiar anihilează desenul, păstrând însă compoziţia într‑un echilibru plăcut privirii şi liniştitor. Suprafeţele sunt fine, delicate, aproape transparente, ca în acuarelă, iar degradeurile contribuie şi ele la rafinarea şi rarefierea imaginii.
Compoziţiile cu personaje carnavaleşti, tragicomice, cu note de grotesc, supuse unor căutate deformări şi stilizări, plutesc la rândul lor într‑o atmosferă suprarealistă şi onirică şi se află într‑o continuă dinamică ce le modifică nu doar poziţia în spaţiu, ci, parcă, structura însăşi. Le vom regăsi mult mai detaliate în lucrările de gravură care constituie, înainte de pictura bisericească şi de restaurare, partea cea mai consistentă a operei lui Tudor Popescu.
Cel de al doilea capitol semnificativ al creaţiei lui Tudor Popescu îl constituie gravura, pe care a deprins‑o în atelierul lui Marcel Chirnoagă. Deşi viziunea maestrului lasă urme în lucrările ucenicului, nu se poate vorbi în nici un caz despre un epigon, ci mai degrabă despre un artist cu personalitate proprie şi cu profunzimi ale gândirii şi ale viziunii care le depăşesc, uneori, pe cele ale maestrului.
Gravura lui Tudor Popescu nu e nici pe departe „artă pentru artă” sau un joc detaşat al formelor. Ea nu s‑a născut din simpla plăcere de a plăsmui personaje, ci mai degrabă din nevoia şi dorinţa artistului de a se cunoaşte pe sine, de a‑şi sonda profunzimile subconştientului şi de a se elibera de daimonii personali. Nu întâmplător, gravuri ale sale poartă titluri precum: „Spovedanie”, „Alungarea duhului” sau „Râul/Răul s‑a înecat în mare”. Sugestia religioasă este uneori explicită, alteori disimulată. Artistul trăieşte într‑o continuă luptă cu sine, cu neputinţele şi slăbiciunile sale, asemenea unui monah pornit pe calea desăvârşirii, dar care este pândit la tot pasul de ispite, care cade şi se ridică până când ciclul nevoinţelor sale ia sfârşit.
Realizată cu precădere în tehnicile aquaforte şi aquatinta, gravurile lui Tudor Popescu au ca particularitate bogăţia de personaje hibride, pe jumătate om, pe jumătate peşte sau vreo altă specie de vieţuitoare, desenate cu precizie şi măiestrie de caligraf şi integrate în compoziţii complexe şi dinamice, uluitor de bogate în detalii care se cer privite şi decodate. Fiecare lucrare are un tâlc al ei, un mesaj precis de transmis. Fiecare personaj spune o poveste proprie. Universul vegetal coabitează cu cel acvatic, mineral sau animal, prinzându‑se într‑un dans ameţitor, în care formele se generează reciproc.
Desenul e realizat adesea în linii subţiri, diafane, iar haşurile sunt plasate în compoziţie asemenea unor câmpuri menite să asigure echilibrul dintre plin şi gol. Alteori, pata se alătură contrurilor desenate, completându‑le şi adăugându‑le un surplus de expresivitate.
O temă aparte a gravurilor lui Tudor Popescu o reprezintă universul acvatic, cu toate motivele ce i se pot asocia: peştele, reprezentat în diferite ipostaze („Peştele lipovenesc”, „Peştele în hamac”), urmat de fiinţe pe jumătate om, pe jumătate înotătoare, apoi de năvoade, bărci, plante acvatice, râuri. O întreagă lume, „guvernată” de libera imaginaţie şi de uluitoarea capacitate de fabulaţie a artistului, se dezvăluie privirii, sugerând, prin metafora plastică pe care o întruchipează, atât vocaţia de narator a autorului, cât şi pe cea mai disimulată, dar evidentă, de poet al imaginii.
Tudor Popescu a avut o aparenţă de artist care a experimentat în permanenţă, care şi‑a căutat drumul cu o parcă imposibil de alungat neîncredere în sine. În realitate, şi în pofida oricăror aparenţe, acest „fiu risipitor” nu şi‑a irosit darurile, ci şi le‑a înmulţit, tocmai prin această risipire de sine ce poartă numele de generozitate şi prin această permanentă neîncredere în propriul har, ce poartă numele de smerenie.
Tudor Popescu a rispit aici, pe pământ, şi şi‑a adunat comoară, acolo, în Cer.
■ Scriitor, istoric al artelor, publicist
Luiza Barcan
