Marginalii
Se cuvine să ne amintim că vom învia, fiindcă unul dintre rosturile praznicului este şi acela de anamneză, se cuvine să ne închinăm Crucii, fiindcă ea ne e pază a vieţii de acum şi promisiune a vieţii veşnice. Iar Dumnezeu nu-şi încalcă niciodată făgăduinţele.
Cu câteva luni în urmă un prieten drag a murit de inimă într-o staţie de ambulanţă. Un fel d
e ironie a soartei, la prima vedere. Totuşi, ca orice fel de eveniment din noianul de evenimente pe care ţi le rezervă viaţa, drama prietenului meu, plecat fără veste dintre noi, la doar 50 de ani, şi dorinţa de a face un gest firesc pentru a-i păstra vie amintirea, mi-au prilejuit reflecţiile din rândurile ce vor urma. Dar, deşi poate părea paradoxal, nu despre moarte va fi vorba în continuare, ci despre credinţa în Viaţă.
Prietenul meu, Emilian, era un anonim. Numele lui contează doar în Împărăţia lui Dumnezeu. Lucrul pe care l-a făcut cel mai bine, în scurta-i existenţă, a fost să predea fizica la şcoala generală „George Bacovia” din Bucureşti. Elevii lui, din toate generaţiile pe care le-a pregătit cum s-a priceput mai bine, nu doar la fizică, ci, mai ales, pentru viaţă, l-au iubit şi l-au preţuit ca pe un părinte şi ca pe un mentor. De altfel, a murit în drum spre şcoală. Prin urmare, am gândit că, dacă a trăit în anonimat o viaţă care într-o lume normală ar putea fi putut să fie pilduitoare, măcar moartea să nu-i fi trecut ca un fapt divers.
Cum ştiam eu că se obişnuia, cândva, nu demult, în astfel de împrejurări, dacă un om îşi afla sfârşitul într-un spaţiu public, locul se marca printr-un cenotaf. Cuvântul vine din limba greacă şi înseamnă „mormânt gol”. De fapt, era vorba despre o cruce sau o mică troiţă pe care se scria numele celui decedat, cu anul naşterii şi cel al morţii. Marginile de şosele, de pildă, sunt pline de astfel de cruci, şi ca mărturie că suntem creştini de prin secolul apostolic. Am folosit intenţionat timpul trecut pentru că, dorind să marchez locul unde sufletul prietenului meu s-a înălţat spre cer, am aflat că edilii nu mai permit instalarea cenotafurilor. De ce? Că „dă rău” şi „se sperie oamenii”. Mi s-a părut straniu. Oamenii să se sperie de o cruce? Ci
ne, poporul român declarat majoritar creştin în toate recensămintele?! Am insistat şi am făcut toate demersurile necesare. Zadarnic. Unul dintre argumentele „forte” a fost că prezenţa unei cruci într-o staţie de salvare ar spori sentimentul de frică. Ulterior, am regretat că n-am adus un contraargument convingător: chiar pe maşinile salvării e desenat semnul crucii. Mă gândeam la asta când am trecut prin respectiva staţie de ambulanţă şi ochii mi s-au oprit asupra maşinilor staţionate acolo. Abia atunci mi-am dat seama că lucrurile s-au schimbat total în ultimii ani. Pe fiecare dintre ambulanţe e desenat un simbol, dar nu mai e cel al crucii (pe timpuri, chiar serviciului public de acordare a primului ajutor i se spunea „Crucea Roşie”), e simbolul păgân al lui Asclepios (Esculap), cel cu şarpele încolăcit în jurul unui toiag, considerat, de către Encyclopaedia Britannica, cum aveam să aflu, „singurul simbol adevărat al medicinei”. Prin urmare, contraargumentul meu ar fi fost doar o dovadă a lipsei de informare. Căci, se pare, dacă vrem să ne însănătoşim, trebuie să-i cerem ajutor lui Esculap, nu lui Dumnezeu.
Merg mai departe. În unele zone din nordul Olteniei există, din timpuri îndepărtate, un obicei cu adânci conotaţii creştine. În jurul fântânilor sau la răspântii, uneori chiar bătute în carnea arborilor, întâlneşti adevărate păduri de cruci din lemn, unele pictate, altele simple, cu numele strămoşilor. Li se spune „cruci de jurământ” şi sunt menite să păstreze vie legătura dintre cei plecaţi şi cei rămaşi. De asemenea, au rol apotropaic, adică ocrotesc locurile considerate vulnerabile de forţele malefice. Eu însămi am fotografiat câteva astfel de fântâni, de unde sătenii îşi iau apa zilnică, şi care sunt împodobite de cruci mai vechi sau mai noi. La vederea unei astfel de imagini, cineva a excalmat: „Ce fotografie sinistră!”. Am crezut că visez urât. Poza era minunată.
„Ce e sinistru?”, am întrebat. „Crucile”, a fost răspunsul.
Acum vreo zece ani, văzând o capelă recent construită în incinta unui spital, un
coleg s-a arătat cel puţin nedumerit. Ce să caute o biserică lângă un spital? E cumva o aluzie că nu mai ieşi viu de acolo?
Aşa am ajuns să înţeleg ce mutaţie s-a petrecut în mintea şi în sufletul „creştinilor” contemporani. Crucea nu mai e simbolul vieţii ci, ca pe vremea romanilor, ocupanţi ai Palestinei, a redevenit simbolul morţii. De aceea, ea inspiră frică. E „logic”. Ce vedem noi în cimitirele creştine? Cruci.
Nu pot să nu corelez toate cele mai sus enumerate, cu vorba plină de tâlc a unui preot care făcea următoarea remarcă: „Pentru mulţi dintre românii de astăzi, Crăciunul şi Paştele sunt sărbători fără Sărbătorit”.
Cum am ajuns să identificăm cel mai puternic simbol al vieţii, crucea, cu opusul ei, cu moartea? E acesta rodul ignoranţei, al unei vieţi concentrate exclusiv asupra materiei sau al lipsei de credinţă autentică? Cum ne putem declara creştini dacă ne temem de cruce? Cum să-ţi fie frică de cea mai puternică armă a ta?!
Vecinii noştri, bulgarii, au rezolvat simplu cu frica de cruce. Au înlocuit-o, atât pe marginea drumurilor, cât şi în multe dintre cimitire, cu pietrele funerare. La ei, însă, mutaţia s-a petrecut în perioada comunistă când, mult mai vizibil decât la noi, ateizarea chiar a dat roade. Spre aşa ceva se îndreaptă şi românii drept slăvitori creştini? Abia asta mi s-ar părea, pe drept cuvânt, sinistru.
Argumentele teologice asupra simbolisticii crucii ca viaţă sunt numeroase şi nu mi-am propus să le abordez aici. Pentru creştinii adevăraţi şi pentru cunoscătorii de teologie sunt binecunoscute. Voi reaminti doar că Arborele cunoaşterii binelui şi a răului a devenit, din pricina neascultării protopărinţilor noştri, arborele morţii. Prin lemn a venit moartea, pedeapsa pentru încălcarea dumnezeieştii porunci de a nu gusta din fructul pomului oprit dar, tot prin lemn, a venit răscumpărarea omului. Crucea răstignirii Mântuitorului lumii, noul Adam, întruchipează prin lemnul ei Arborele Vieţii. Dar nu al celei perisabile, supuse degradării continue, cum e cea terestră, ci al vieţii veşnice. Al vieţii ce i se dăduse dintru început omului. Prin jertfa răscumpărătoare, fiinţa umană dobândeşte şansa de a reveni la condiţia ei iniţială, de a trăi în veşnicie. Fiul lui Dumnezeu, primind de bunăvoie să se aducă pe Sine ca jertfă, provoacă cea mai puternică zguduire din temelii a firii instaurate prin păcatul originar.
De la izgonirea din Paradis, omul a intrat în ciclul continuu al naşterii, maturizării, îmbătrânirii şi morţii. Prin răstignirea Sa, însă, Iisus răstigneşte moartea. Prin pogorârea la iad şi sfărmârea porţilor acestuia, apoi prin învierea Sa, El redă umanităţii perspectiva mântuirii şi a învierii din moartea temporară, privită de creştini ca „somn”, la sfârşitul vremurilor. De aceea, la căpătâiul celui plecat dintre noi se pune o cruce. Nu ca simbol al morţii, ci di
mpotrivă, ca expresie a credinţei în învierea de obşte, ca semn al revenirii la viaţă, când va veni vremea, după „scenariul” tulburător pe care-l descrie profetul Iezechiel, în capitolul 37, şi care e, totdeauna, citit în Vinerea Mare, după Prohod şi înconjurarea bisericii cu lumânările aprinse. Citez doar câteva versete: „Proorocit-am deci cum mi se poruncise. Şi când am proorocit, iată, s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie, fiecare la încheietura sa. Şi am privit eu şi, iată, erau pe ele vine şi crescuse carne şi pielea le acoperise pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis Domnul: «Fiul omului, prooroceşte şi spune duhului: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia!» Deci, am proorocit eu, cum mi se poruncise, şi a intrat în ele duhul şi au înviat şi mulţime foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor” (Iezechiel, cap. 37, 7-10).
În fiecare an, la marele praznic al Învierii Domnului, dincolo de repetarea şi retrăirea dumnezeieştii lucrări prin care ni s-a redat şansa mântuirii, noi, creştinii, trebuie să ne asumăm cu toată fiinţa noastră trecătoare adevărata semnificaţie a sărbătorii. Se cuvine să ne amintim că vom învia, fiindcă unul dintre rosturile praznicului este şi acela de anamneză, se cuvine să ne închinăm Crucii, fiindcă ea ne e pază a vieţii de acum şi promisiune a vieţii veşnice. Iar Dumnezeu nu-şi încalcă niciodată făgăduinţele.
Am încredinţat hârtiei aceste gânduri în duminica a treia din Postul Paştelui, numită şi Duminica Sfintei Cruci, din anul Domnului 2015, în aşteptarea Învierii şi în amintirea lui Emilian, în locul cenotafului pe care nu mi s-a îngăduit să i-l ridic.
